Studentul

Într-o dimineață, sau cel puțin așa credeam eu că e… mă trezesc cu greu și constat că soarele a răsărit demult. Îmi zic: măi să fie, cum de nu m-a claxonat colegul meu să mă trezească să mă ia la serviciu cu mașina lui. Era ora 10:15 și eu trebuia să fiu la magazin la ora 08:00. Lucrez la un magazin de parfumuri. Bineînțeles că sună ciudat, dar ies bani frumoși.
În fine, mă îmbrac la repezeală și îmi dau seama că mi-am luat tricoul pe dos. Asta nu-i nimic, s-a rezolvat din mers dar pe casa scării m-am oprit să-mi schimb papucii, totuși nu poți ieși în papuci de casă. După ce mi-am rezolvat aceste probleme de student mahmur și întârziat, în sfârșit dau colțul…dau colțul blocului și de partea cealaltă mă așteptau razele de soare care m-au făcut să mă strâmb ca atunci când ești răcit și ronțăi o lămâie.

Era o liniște dubioasă. Mă gândeam că poate e sărbătoare sau ceva. Îmi auzeam pașii și parcă lipsea ceva de pe străduța care ducea în intersecția cu bulevardul. Străduța nu era atât de mică, părea chiar mare, dar de ce? Mi-am zis: sunt mahmur, nu mai aud bine din cauza chefului din noaptea trecută, sunt grăbit… și totuși lipsea ceva.
Mă uit în față, nimic. Mă uit în spate, nimic, nicio mașină. Probabil că lumea e plecată la serviciu, alții în concediu, e vară totuși, și… eu am întârziat la serviciu. Din spate cineva face din gură: „tit-tit”. Mă feresc. Era vecinul meu pe o bicicletă tandem. Are vreo optzeci de ani și nu l-a văzut niciodată pe bicicletă. Îmi făcuse semn să urc, dar am refuzat respectuos. Nici bine nu l-am salutat că din spate vine altă bicicletă tandem, în care mama unui copil își ducea odrasla la școală. M-am gândit că poate așa e moda acum și eu cum stau mai mult pe la facultate, ba pe la serviciu, nu am avut timp să analizez ce se mai poartă în ziua de azi.

Ajungând în fața intersecției am rămas de-a dreptul perplex. Erau sute de biciclete care mai de care mai colorate, mai „tunate”, cu două sau mai multe roți. Toată lumea era plină de energie și pedalau voioși. În mijlocul intersecției era un agent de circulație care dirija grațios traficul. Mi-a făcut semn să trec, pe un ton destul de melodios. Am traversat strada și m-am oprit pe partea cealaltă. Dau să-mi aprind o țigară când, spre surprinderea mea din buzunar am scos un pachețel de gume mentolate antitabac. Sigur că aseară cineva a făcut o glumă proastă și a profitat de neatenția mea turmentată și mi-a introdus în buzunar rețeta oamenilor care se lasă de fumat. Nu pot să spun decât că gluma a fost reușită.
După ce am analizat acest colț urban, plin de mirare am mai observat că parcă totul era mai intens colorat și lumea părea mai vie. În depărtare se vedeau și munții. Nu am mai văzut munții de când eram mic. Atunci nu prea erau așa multe mașini și aerul era ceva mai proaspăt iar vizibilitatea ridicată.

Am ajuns în stație la autobuz și mi-am dat seama că așteptam degeaba. Nu avea cum să circule vreun mijloc de transport într-un așa oraș. Mai circulau un fel de biciclete , de fapt erau niște mijloace de transport care opreau în stație și din când în când mai urcau călători. Aceste busociclete (așa le-am denumit) opreau în stație dar eu nu mă puteam sui în ele. Nu aveam abonament pe așa niște mijloace de transport și nu vroiam să mă fac de râs. Așa că am lăsat baltă și am decis să merg pe jos. Eram foarte mirat de cele întâmplate dar nu puteam decât să mă adaptez pentru a nu părea picat de pe altă planetă. Mă gândeam că poate ceva s-a întâmplat cu mine și încercam să-mi amintesc ce a fost de s-a schimbat lumea atât de brusc.

Nici bine nu fac câțiva pași și cineva mă bate pe umăr. M-a recunoscut primarul acestui oraș. Îl cunosc de la magazin, e și el un client oarecum fidel. Mi-a spus că are același drum, primăria fiind aproape de magazin. I-am mulțumit și m-am suit pe bicicleta lui. M-a întrebat când vin să-mi iau și eu bicicleta de la primărie. Eu, neștiind ce să-i răspund, i-am spus că imediat după ce termin treaba la magazin vin să o iau. Îl întreb, cerându-mi scuze, deoarece nu eram în temă deloc, cum se procedează cu plata bicicletei. El a surâs și mi-a spus că bicicleta este gratuită după un program finanțat de mai multe organizații ecologice. M-am bucurat de acest lucru, ca mai tot românul când i se oferă ceva gratuit. Ajuns la intersecția Bulevardului Ștefan cel Mare cu Bulevardul Saturn, am constatat că acea fântână construită înainte de ’89 disăpăruse iar în locul ei a fost ridicată o statuie cu un domn destul de durduliu și cu părul în toate direcțiile. Îl întreb pe primar cine este acea persoană. El îmi răspunse că e Karl Drais, inventatorul bicicletei. Iar statuia a fost inaugurată ieri, 29 aprilie, chiar în ziua sa de naștere.

Erau niște evenimente de care eram înstrăinat. Habar nu aveam de bicicletele date de primărie, de Karl Drais și de noile mijloace de transport în comun. Nu am mai rezistat și l-am întrebat pe primar, de când se întâmplă toate aceste lucruri în orașul nostru. Bineînțeles că mi-am cerut scuze pentru că viața mea se desfășura ba la facultate, ba la serviciu, ba eram obosit, ba nu aveam timp de ieșit prin oraș și de aceea nu am putut afla de toate aceste schimbări. L-am mai întrebat și de automobilele care au dispărut complet din peisajul urban.

Primarul se uită la mine o fracțiune de secundă, puțin suspicios și a început să-mi explice că acest program este pus în aplicare încă de luna trecută. Toate automobilele au fost duse la centre de reciclare iar proprietarii lor au primit în schimb vouchere pentru locuințe eco. A rămas surprins că eu nu știam nimic de acest program.

Începusem să mă îndoiesc de conștiința mea și acum totul se amesteca în capul meu. Pedalam tăcut în spatele primarului și nu puteam să-mi adun gândurile. Mă gândeam la noaptea trecută și la cheful reușit. Știu că era o tipă drăguță care aducea platoul cu băuturi. Puțini o cunoșteau pe acea fată. O chema Diana și dacă nu mă înșel spusese ceva despre biciclete dar nu mai țin minte. Parcă lucra la un bike shop sau trebuia să plece la un concurs de ciclism montan, sau… Știu doar că era drăguță și că băutura foarte bună. Să-mi fi pus ceva în băutură? Nu avea sens. În timpul acesta îl mai întrebam pe primar despre bicicleta care aveam să o primesc de la ei. Întrebam asta doar ca să pară că totul e în ordine cu mine. Primarul îmi spusese că e neagră și că sigur îmi va place. E specială pentru studenții cu joburi, bicicleta având calități superioare.

Pe stradă erau multe biciclete dar a primarului era așa, cum să spun…luxoasă. Din câte am observat mergea singur pe bandă, care presupun că era rezervată special pentru autorități. În intersecție clipea semaforul roșu și nu înțelegeam de ce. Primarul mi-a făcut semn să continui să pedalez pentru a trece intersecția. La un moment dat s-a auzit un claxon de mașină. Am rămas uimit. Primarul nu s-a uitat nici în stânga nici în drapta. Claxonul se auzea mai tare. Primarul pedala și l-am întrebat ce s-a auzit. Primarul nu răspundea. Mă uit în dreapta, nimic mă uit în stânga, nimic. Claxonul se auzea din ce în ce mai tare. Deodată am simțit o lovitură puternică și apoi totul era negru. Am simțit ca și cum un curent fin de aer rece trecu prin mine. Stăteam nemișcat și nu vroiam să deschid ochii. Nu puteam nici să mă mișc. Eram amorțit și gândurile îmi fugeau în toate direcțiile. Așteptam să văd ce mi se mai putea întâmpla.

Deodată am auzit o voce care-mi spunea să mă trezesc. Mă gândeam că eram deja pe lumea cealaltă. Am simțit o smucitură și o palmă peste față. Am deschis ochii. Eram la mine acasă. Nu a fost decât un vis. Prietenul meu a zis că m-a claxonat dar nu i-am răspuns și a urcat până la mine să vadă ce se întâmplă. M-a văzut cum dormeam adânc și m-a trezit. M-am îmbrăcat într-o grabă și am urcat în mașină. Același peisaj dezolant. Iar poluare, iar claxoane, șoferi nervoși trafic și în zare munții dispăruseră.

- Știi ce îmi voi cumpăra când iau leafa? Îl întreb pe amicul meu.
- Ce?
- O bicicletă. Vreau să merg pe munte. Pe muntele ăla care nu se vede din oraș.
- Am înțeles. Te-a înnebunit Diana…

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Miza este viaţa!

Sunt unele momente în viaţă care te marchează pentru totdeauna, te schimbă în feluri nebănuite şi după care, orice optică ai fi avut înainte nu-şi mai află sensul. Bunăoară, pentru mine, a fost clipa din care n-am mai privit niciodată o bicicletă, cu aceiaşi ochi. Nu mai ştiu câţi ani au trecut de atunci, dar ziua aia putea la fel de bine sa fi fost ieri….

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Prin fereastra cabanei văd cerul cum se scurge neîntrerupt, ca o pânză cenuşie peste tot şi peste toate. De patru zile plouă încontinuu….

-          Dacă mai plouă mult, ne ia Lotru pe sus cu tot cu casă, zice Mike, uitându-se şi el îngrijorat la ploaia care parcă, uite, s-a pus şi mai tare….

E băiat bun, Mike. Fost instructor de paraşutism în armată, şi-a rupt spatele în două locuri, în urmă cu mulţi ani, după ce-a ratat aterizarea. Dar tot nu s-a lăsat, după ce-a stat şapte luni în spital, s-a apucat de parapantă şi de munte. Cu el am făcut vara trecută Făgăraşii…

-          Tu ai semnal? Tot Mike.

-          Nici măcar o linuţă…cred că e ceva cu releul. Ziceau băieţii de la Canton c-a fost furtuna mare pe munte, săptămâna trecută…

-          Perfect! Maşină stricată, semnal ioc…şi mai e şi vremea asta de cacao…Imediat ne prinde Crăciunu…sau Anu Nou…

Vremea era superbă când am ajuns aici, în urmă cu o săptămână, dar n-a ţinut mult şi s-a stricat cumplit. Teoretic ar fi trebuit să plecăm astăzi cu maşina care s-a stricat şi ea…

Nu eram singuri, venisem în grup de patru persoane: eu, Mike, Amalia (prietena lui Mike) şi verişoara mea, Andreea. Patru sibieni cu dor de ducă, acum blocaţi la o cabană de pe Valea Lotrului din pricina unor împrejurări nefericite. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Amalia se simţea cam rău de vreo doua zile…

M-am îndreptat spre mica bucătarie unde Andreea pregătea cu multă grijă un ceai dintr-acelea care fac parte din leacurile bunicii…Era un soi de infuzie din frunze ciudate,  necunoscute mie, pe care le “bătea” într-un anume fel şi le amesteca cu alt soi de frunze la fel de necunoscute şi la fel de ciudate, dar care emanau totuşi un miros curios de plăcut.

-Pentru Amalia, îmi spune, dar ar trebui s-o vezi cum face asta…Nu-şi ridică privirea, se preocupă continuu ca un alchimist din Evul Mediu, amestecând mereu, reţeta magică. Trage totuşi cu ochiul, să vadă dacă am primit explicaţia.

-Cum mai e, întreb şi eu, tot mai preocupat de infuzia care începe să dea în clocot…

-Rău. Treişopt cu cinci…şi nu cred că-i gripă…Are şi greţuri, zice c-o doare tare stomacu’…

-O fi vreo indigestie…apare şi Mike, atent şi el la ceaiul care începe să-şi schimbe culoarea. Era verzui, acum se face roz…

- Mie mi-e să nu fie…apendicită, zice vară-mea, care oricum e de felul ei cam prăpăstioasă.

-Da, da…apendicită cu ochi, încerc eu o glumă nevinovată. Uitandu-mă la Mike, îmi dau seama că nu gustă. Nu acum…oricând altcândva, ar fi râs şi el cu mine. Nu acum…

-Hai nu fi măgar, intervine Andreea cu privirea ei care ucide şi brusc îmi revin în minte, momente din copilăria noastră.

Atmosfera devine şi mai gravă când din mansardă se aude un ţipăt care te sfâşie. E Amalia…Mike n-aşteptă, din doi paşi e pe scară, dispare sus, urmat de mine şi Andreea.

-          V-am zis eu…

-          Bă, du-te repede şi caută nişte antibiotice în trusa de la maşină! Sau mai bine adu-o încoa’…Tonul lui Mike păstrează încă rigoarea căpătată în anii de militărie.

-          Ce ne facem?! intreabă vară-mea, vizibil stresată de toată agitaţia…

-          Dacă e apendicită, trebuie urgent să-i dăm antibiotice…poate, poate o lasă…mai sunt cazuri în care se calmează de la sine. Da’ la cât noroc am avut zilele astea…

Mă prezint şi eu cu trusa, Mike…mereu calm, se miscă cu dibăcie prin medicamente, găsind în două secunde cele de trebuinţă. Îmi amintesc că pe ăştia îi învaţă prim-ajutor.

 

Situaţia era cât se poate de serioasă. Dacă nu reuşeam s-o ducem pe Amalia la un spital, s-ar fi putut termina prost. L-am lăsat pe Mike si pe Andreea să se îngrijească de bolnav, iar eu am plecat spre vecini, să văd dacă-s acasă şi dacă nu cumva au venit cu maşina. “Vecinii” noştri nu prea ne erau vecini…casa lor era la baza unui deal, la zece minute de noi. Am ajuns cât am putut de repede, ud leoarcă, doar ca să constat că nu aveau maşină. Veniseră cu un autobuz care face ruta asta de 2 ori pe săptămână…Mi-au oferit în schimb o bicicletă, din acelea cu roţi groase, de munte.

Ideea era în felul următor: trebuia să pedalez până în cea mai apropiată comună, de unde să pot da un telefon la ambulanţă. Simplu!Cea mai apropiată comună era la 23 de km….

Şi am început să pedalez. Ploua necruţător. Mi-era aproape imposibil să văd ceva în faţă, iar drumul acesta, cu greu se putea numi drum. Era mai mult o cărare, desfundată, parţial asfaltată…care ascundea în toată apa asta gropi nebănuite. Şi totuşi pedalam. Nu era altă soluţie…viaţa unei prietene depindea de capacitatea mea de a parcurge acest traseu…

Pedalez. Bicicleta alunecă pe ţărâna îmbibată…roţile ei late nu sunt de ajuns în mocirla asta care capătă aceeaşi culoare cu râul din stânga mea. E plin de denivelări. Parcă aş merge pe un calorifer…unul rece, căci ploaia de toamnă mi-a intrat deja în oase. Roţile muşcă adânc din fiecare groapă şi cu fiecare groapă bicicleta mea protestează. Se vaită şi plânge în felul ei de metal uşor, atent sculptat de mână omenească. Şi metalul freamătă, se contorsioneză şi scânceşte în agonie. Mi-e frică să nu cedeze. Dar eu pedalez. N-am voie să mă opresc, pentru nimic în lume n-am voie să mă opresc. Şi bicicleta îşi face datoria. Mă poartă peste terenul ăsta atât de frământat şi parcă nici nu mă mai ceartă. Nu se mai uită la mine cu ochii aceia care intreabă “de ce îmi faci asta?!”. Nu, bicicleta mea mă ascultă docil, are grijă de mine…şi mi se pare că şi gropile se răresc. Ei, asta-i culmea! Bicicleta asta are suflet! Îmi şopteşte metalic cum să mă port cu ea, cum să fac să ne fie bine la amândoi. Bicicleta asta, mi-a devenit prietenă. Cea mai bună prietenă, pentru că e alături de mine, pe o vreme cumplită, pentru că nu mă lasă în drum, în ploaie…pentru că ma ajută să salvez o viaţă. O viaţă dragă mie. Şi bicicleta îmi devine ea însăşi dragă. Nu credeam că e posibil să îndrăgeşti o bicicleta.

Aşa înfulecăm amândoi kilometri…câte unul, câte unul…tot mai aproape de ţelul final…

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Ce s-a întamplat în continuare mi-e greu de explicat. Relaţia om-maşinărie e tot timpul una cât se poate de limpede şi clar delimitată şi se rezumă aproape întotdeauna prin supunerea celei din urmă faţă de cel dintâi. Dar atunci, în ziua aia…toate contururile s-au şters, iar ce-a rămas în urmă, îmi este şi acum, când scriu aceste rânduri, greu de definit. Nu îmi amintesc restul drumului, îmi amintesc doar sentimentul că sunt purtat, fără nicio grijă, de o mână invizibilă…că nu mai trebuie să fac niciun efort…Că cineva are grijă de mine…Era desigur, prietena mea pe două roţi.

Era seară când am descălecat lângă secţia de Poliţie, cerând ajutor. Ud leoarcă,plin de noroi şi cu mâinile încă încleştate pe ghidonul Bicicletei, am strigat din poartă unui poliţist…

-Hai, intră înăuntru să te încălzeşti…

-Nu pot, sunt cu Bicicleta…

-Reazăm-o de gard.

-O plouă…

-Şi pe tine nu te plouă?

-Şi pe mine…

“Am vorbit la ambulanţă… „intervine celălalt coleg,” cică trimit un elicopter de la Sibiu.” Apoi face către mine: „O să fie bine omule, prietena ta. O să vezi!Noroc cu bicicleta, că e înfundat drumu’, de trei zile n-a urcat nici dracu’ acolo.”

-Hai înăuntru şi las-o în hol…

Sunt liniştit, mi-e cald şi mă gândesc la ceaiul acela, despre care aveam să aflu mai târziu că a sfârşit prin a fi galben…

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Drăgănică, scheme şi alte învârteli

Eram copil şi nu văzusem Bucureştiul niciodată. În fiecare  vară câţiva copii bucureşteni veneau să îşi petreacă vacanţa la bunici la mine la Yellowish, ne fascinau cu poveştile lor despre lifturi, macarale, metrou, cofetărie, banane şi alune trase în ciocolată cum primisem o singură dată în pungă de moş gerilă de la tata de la uzina I.C.Dudeşti

Pentru noi cea mai mare distracţie era să mergem cu caprele la păscut şi să jucăm mingea, sau cartoane, sau ţurca însă când veneau cei de la oraş în vacanţă lăsam totul baltă şi le deveneam un fel de slugi fenomenale.

În vara aceea doar Dragoş a ales să îşi petreacă vacanţa de clasa a 7-a la noi la ţară, ne fascina atât de mult cu poveştile lui despre cum a sărit în Herăstrău pe scări cu un BMX adus din Germania de unchiul lui care era sofer de TIR, îl sorbeam din ochi când ne spunea că are video acasă şi vede filme cu  unul Chuck Norris care, din ce ne povestea, era idolul lui pentru că ieşea cu bine din orice situaţie şi îi bătea pe toţi ăia răi.

Noi îl alintam pe Dragoş spunându-i Drăgănică şi îi făceam toate poftele, dacă mama făcea gogoşi ascundeam câteva în plus şi pentru Drăgănică. Dacă se coceau strugurii, pe primii îi aduceam ofrandă lui Drăgănică. Mere, caise, gutui, toate sfârşeau în stomacul bucureştenistic al lui Drăgănică singurul lui merit fiind că era din Bucureşti, oraşul despre care auzisem că are și un loc unde aterizează avioane și e locul unde locuiește Ceauşescu.

Mama avea o bicicletă comunistă roșie, cu dungi fine aurii pictate pe cadru cumpărată de la cooperativă după ce cotizase cu găini, ouă și  iepuri, cu saua maro din piele scorțoasă acoperită cu o bască cu moţ de tractoriști, cu frâna pe față cu pârghie și sabot. Era cam părăginită. Șaua având colierul defect  îi tot ieșea din țeavă și cădea din când în când. Frâna pe spate  nu prea mai avea pentru că scăpa în gol având racul cu bilele ovale stricat iar lanţul era atât de slab încât la 10 metri dacă forțai mai mult în pedale cădea de pe foaia de angrenaj ovalizată și cu joc în pana ce o fixa pe ax.

Într-o dimineață, Drăgănică a strigat la mine la poartă și la Ion alu’  Lili croitoreasa să ieșim la joacă. Ne-am întâlnit și ne-a spus că ar vrea să se plimbe și el cu o bicicletă pentru că nu a avut cum să își aducă BMX-ul cu care făcea scheme și învârteli (el așa le spunea trikurilor si spinningurilor de astăzi). Și pentru că era the Drăgănică am furat bicicleta mamei și am mers pe uliță să ne plimbăm.

Drăgănică se tot foia și zicea că el nu vrea să meargă cu din asta mare, că nu prea stă bine pe şa, că la BMX are ghidon care se învârte de mai multe ori, și că oricum e plictisitor să ne dam pe uliță. Noi l-am îmbârligat spunându-i că el oricum e cel mai tare și că înțelegem că e aiurea pe uliță, și că la cât de bun e el mai bine să mergem undeva la un deal să fie mai spectaculos.

Am plecat cu Ion și Drăgănică împreuna cu bicicleta roșie ținând-o de ghidon spre dealul de la Popești, un deal mare  și împădurit care în vale avea o băltoacă mare din apă de ploaie și un canal de irigații săpat de cei de la CAP în încercarea disperată și fără nicio șansă de a dovedi la Județ și la Partid că și la noi în zonă se poate cultiva orez.

Am ajuns pe deal și pentru că, la insistențele noastre, Drăgănică totuși nu vroia să meargă pe bicicletă am inceput să bănuiesc că poate ne-a mintit că știe să meargă pe bicicletă. Ne mai mințise el și că are un bax mare și că ne aduce gumă Turbo, că sora lui a fost furată de Sectă, că are în subsol la bloc o purcea cu 24 de purcei pe care o hrănește  pe furiș cu mâncare de la cantina uzinei FAUR și că în spatele blocului a făcut tatăl lui o groapă de 1 metru cub în ale cărei colțuri a pus patru cartofi, a umplut-o cu rahat din canalizarea blocului pe post de îngrășamânt iar toamna groapa s-a umplut singură cu cartofi pe care s-au chinuit să îi care în debara două zile.

Deja era cam suspect de mitomanie, așa că i-am zis că nu-l cred că a mers vreodată pe bicicletă, însp el s-a ambiționat și mai tare, nu putea da înapoi acum, nu era oricine, era Drăgănică de la București!

În vârful dealului eram sigur că Drăgănică nu prea știe să meargă pe bicicletă pentru că i-am zis să facă o tură de acomodare înainte să își dea drumul din deal prin pădure însa el o tot ținea pe a lui ca el știe cu BMX, că face scheme și învârteli. Deși i-am spus că nu am frâne la ea, că îi cade lanțul, ca șaua nu are colierul strâns pe suportul din țeavă și tot cade, el a insistat să își dea drumul cu bicicleta din deal. Era onoarea lui de bucureștean în joc așa că eu am ținut de portbagaj iar Ionel alu’ Lili croitoreasa a ținut de ghidon până Drăgănică s-a urcat pe bicicleta.

Pentru că panta era atât de abruptă încât cu greu putea fi coborâtă pe picioare am tot insistat să nu își dea drumul la vale  și i-am zis:

“Mai Drăgănică, serios, te cred că ai mai mers pe bicicleta BMX. Retrag tot ce am zis că ești mincinos, iarta-mă, o îmbârlig pe mama să îți facă prăjitură din flori de salcâm în cocă de clătite de-ți place ție, fur de la tata ace de pescuit picioruș de furnică și îți dau câte vrei tu numai nu te da la vale, nici oile nu urcă pe aici, serios, nu are frâne, îi cade șaua, lanțul e foarte slab. Hai, te cred că te-ai dat cu BMX, că știi să faci învârtecușuri, scheme dar nu îți da drumul la vale! ”

Din ce îi ziceam să nu își dea drumul, din aia vroia mai tare să o ia la vale, parcă era un semnalizator de tractor cu firele inversate ca al lui nea Gogu zis Gogoșaru’, șofer la CAP, care se credea electrician și reparase releul de semnalizare și de atunci toți îl claxonau când schimba direcția de mers și îl înjurau iar el striga la ei ”chiaburilorrrrrr, la Bug cu voi, v-ați luat șosea?” și își vedea de drum deși semnaliza mereu invers față de direcția în care voia sa meargă.

Pe Drăgănică nu am mai putut să îl mai ținem mult. S-a proptit în pedale și a pornit la vale. În cateva secunde a prins o viteză foarte mare, a încercat să frâneze dând din pedale invers însă lanțul i-a căzut și s-a înfășurat de șireturile de la adidași care și ele se înfășuraseră de axul foii de angrenaj. Din cauza zdruncinăturilor șaua a sărit din țeavă și la fiecare denivelare țeava îl împungea în fund ca o biela manivelă de locomotivă cu abur iar el orăcăia în același ritm cu împunsătura. Din când în când mai frâna cu frâna de față și bicicleta avea tendința să se ridice de spate iar  el zbiera cât putea cu inflexiuni în voce date de denivelări și viteză “augussssthiiinnnnnn, moooorrrrrr, opriți-măăăăăăă” și noi râdeam de câte ori trecea pe lângă un copac și îi strigam ”aruncă-teeeeeeeeeeee” dar el nu putea din cauza șireturilor înfășurate de axul pedalelor și a țevii de la șa care îi stătea înfiptă în fund.

Până jos a ratat la milimetru câțiva copaci, l-au luat de gât nuielele țepoase de măceș și porumbar iar în vale, în timp ce urla cât îl țineau plămânii a acvaplanat cu toată viteza prin băltoaca de apă de ploaie de parcă era Petru ce pășea pe apă către Isus. A ajuns perpendicular pe digul ca o trambulină al canalului cu apă, a decolat brusc moment în care s-a lăsat liniște, singurul lucru care se mai auzea era zdrăngănitul aripii de la roata din  față căreia i se slăbiseră de la vibrație șuruburile de prindere, roțile care se învârteau din inerție și care aveau pe spițe niște “țăcănitori” făcute din bucățele de înveliș de cablu electric. Drăganică a zburat în aer cel puțin 6-7 metri după care a căzut ca o ghiulea în canalul cu apă împroșcând-o spre cer cum am văzut eu la pescuitul cu carbid practicat de nea Nelu magazionerul în lacul Rasa cand veneau cei de la județ și trebuia să le întindă repede o masă. Făcea o mămăliga mare la ceaun, crapi din baltă și gata, brusc cele 4 tone de porumb recoltat de cooperativa “Dezrobirea” din Yellowish deveneau 12 tone în raportul către partid.

Eu și cu Ion alu’ lili croitoreasa am leșinat de râs, nu mai puteam respira, ne uitam unul la celălalt și  ne ziceam: “BMX zicea, ah?” iar Ion alu’ lili spunea “a zburat Drăgănică ca purceaua aia a lui cu 24 de purcei pe care zicea că a urcat-o cu liftul în casă să o spele în cadă”. Rădeam și printre hohote ne ziceam unul altuia “învârtecușuri, învârteli, nu? Scheme, scheme?” și am tot râs așa până ne-am dat seama că Drăgănică nu mai dă niciun semn de viață.

Pentru că noi rămăsesem pe deal și canalul era mărginit de diguri foarte înalte ce aveau  stuf pe margine ce nu lăsau să se vada deloc apa, am început să strigăm: “drăgănicăăăăăăăăăăăăăă, drăgănicăăăăăăăăăăăăăăă” dar nimic…

Ne-am speriat și în timp ce ne dădeam pe fund la vale, pentru că nu se putea coborî în picioare, strigam “drăgănicăăăăăăăăăăăăăă, mai trăieeeeeeeeești” moment în care el a ridicat o mână și a gemut “sunt aiciiiiiiiiii” deși habar nu aveam unde e pentru că nu se vedeau decât urmele bicicletei trecute prin băltoacă și locul de pe dig unde decolase.

Ne-am pus iar pe râs, am coborât și când am urcat pe dig priveliștea era demnă de SMURD și echipajele de la descarcerare. Drăgănică se infipsese în mâl la linia de demarcare între luciul apei și dig, furca față se îndoise și îl prinsese captiv între cadru și roata spate care se ovalizase și semăna cu un covrig brașovean, mâna dreaptă era înfiptă până la umăr în nămolul din mal și se tot chinuia să o tragă afară însă nu reușea, se auzea doar o strofloceală cu zgomot ca cel făcut de o cizmă de cauciuc prinsa în mocirlă. În cadere intrase cu capul în nomol pe care și l-a tras cu greu afară. Acum arăta ca Dem Radulescu în revelioanele în care îl imita pe Tom Jones. Drăgănică era negru de noroi, cu cracii în sus, captiv între cadrul contorsionat  și cu mâna dreaptă până la cot înfiptă în mocirlă.

După ce am mai ras 10 minute de el, timp în care il tot intrebam: “și cum e cu învârtecușurile alea? BMX ziceai că ai, ah?”, ne-am dat seama că pentru a ajunge la el trebuie să facem un ocol de aproape un km pentru că nu exista pod de traversare a canalului. Am ocolit și am ajuns până la urmă pe partea lui de canal, l-am extras din mocirlă cu tot cu bicicleta care însă îi era făcuta colac în jurul corpului și oricât am tras de ea nu am putut să o îndreptăm pentru a-l putea  elibera, așa că  am pornit pe cărarea prăfuita ce ducea la Yellowish. El şchiopăta, în mâna stângă ţinea roata faţă pe care reuşisem să o extragem din furcă,  lanţul se târâia pe ţărână lăsând urme ca de şarpe. Aveam în faţă soarele ce apunea  făcându-i lui Drăgănică, ce mergea în faţa noastră, o aură ca de sfant. Eu cu Ion alu’ Lili croitoreasa mergeam în spatele lui, ne dădeam pumni unul altuia pentru a ne abţine să nu explodăm de râs şi din când în când îl intrebam pe africanul Drăgănică plin din cap pana in picioare de noroi negru:

“Drăgănicăăăăăăă?”

Drăgănică cu voce stinsă: “Ce vreţi măăăă?”

Eu şi Ion alu’ Lili croitoreasa: “Ia zi mă, cum era cu BMX-ul ăla? Zici că ştii scheme? Învârteli?”

 

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Când aveam bicicletă…

Urma să mă mut la Bucureşti pentru a începe facultatea. Facultatea era la 4 staţii de metrou,  metroul la 5 staţii de autobuz. Staţia de autobuz la 10 minute de mers pe jos, la pas grăbit. Nu era tocmai un traseu pe care să-l faci cu plăcere de cel puţin 2 ori, în fiecare zi…Nu am stat mult pe gânduri şi mi-am pus în cap ca până la începerea cursurilor să-mi cumpăr o bicicletă care să transforme aglomeraţiile din autobuze şi haosul de la metrou în simple amintiri (neplăcute) ori motive de glumă. Nu aveam o sumă de bani care să-mi dea prea multe variante aşa că am deschis un portal de căutare on-line şi am început să caut biciclete second-hand. Urma să vină în vizită Alex, un prieten din Timişoara, şi întâmplarea a făcut să pun ochii pe o bicicletă interesantă, al cărei proprietar era un bătranel chiar din Timişoara. L-am sunat, şi ne-am inteles din numai câteva cuvinte. Doar două lucruri a ţinut neapărat să-mi transmită pe parcursul conversaţiei: “Este o bicicletă foarte bună, adusă din Austria, nu o pot trimite prin poştă” şi “…i-aş fi dat-o nepotului meu, dar el nu mă vizitează niciodată, iar eu nu i-o pot duce”.

Am rămas impresionat de omul acesta deoarece, fără să vreau, i-am oferit bucuria de a face pe cineva fericit.

Deşi s-a chinuit puţin, venind cu autocarul , Alex mi-a adus bicicleta cu plăcere şi cu toate că ploua torenţial am ţinut morţiş să o testez chiar atunci, pe drumul de la autogară până acasă. Îmi place tare mult ploaia, iar drumul acela parcă banal de obicei, se transformase în ceva uluitor pe bicicletă. Stropii nu mă lăsau să mă ridic de pe şa, mă apăsau pe fiecare parte a corpului, dar cu toate astea bicicleta era alături de mine purtându-mă tot mai rapid spre casă.

Nu multe au mai fost zilele în care am putut să redescopăr oraşul dintr-o cu totul altă perspectivă, pentru că a trebuit să mă mut la Bucureşti. În capitală orele de vârf sunt o plăcere pe bicicletă pentru că te strecori printre sutele de maşini aflate la semafoare, iar cele câteva piste special amenajate îţi dau senzaţia că te afli pe un tărâm pe care numai  pedalând îl poţi cunoaşte. E minunat să analizezi oamenii aici, deoarece fiecare are tot timpul ceva de făcut, toată lumea se grăbeşte undeva, iar zâmbetul… zâmbetul a rămas doar un concept pe care oamenii de aici de mult nu-l mai experimentează. Cât de simplu e să zâmbeşti mergând pe bicicletă…

Aşa am început eu să-mi petrec două, trei, chiar patru ore plimbându-mă prin oraş zilnic la facultate – acasă – la sediul ONG-ului – la bunici – la prieteni sau în drum către  Muzeul Ţăranului unde concertează adesea Silent Strike sau Alexandrina Hristov, doi dintre artiştii mei preferaţi. Într-o seară eram foarte grăbit să ajung la lansarea noului album Silent Strike locurile fiind limitate aşa că m-am decis să merg cu bicicleta pană la metrou, după care cu metroul până la Piaţa Victoriei. La limită am reuşit să prind ultimul metrou la 23:25 si să ajung la locul concertului dar din păcate nu am reuşit să mă strecor până în faţă unde mă aşteptau caţiva prieteni. Sesiunea din seara aia a fost una de excepţie…am cunoscut şi câţiva oameni faini, m-am simţit cu adevărat bine, până în momentul când mi-am dat seama că nu mai am niciun ban în buzunar, şi toata lumea pe care o cunoşteam plecase deja…Cenţi la telefon nu am niciodată, aşa că a trebuit să îndrăznesc să merg spre casă pe jos, deşi eram conştient că-mi va lua cel putin 3 ore să ajung la staţia “1 decembrie 1918” – locul unde îmi lăsasem bicicleta. Cu toate că era frig, am reuşit să ajung in mai puţin de 3 ore acolo, dar bucuria rezultată din obţinerea acestei mici performanţe, a fost sfâşiată atunci când la locul unde am lăsat bicicleta, nu mai era acum decât un antifurt tăiat în 4 bucăţi…

Nu mi-a mai rămas decât să-mi continui drumul pe jos până acasă, şi să încerc să-mi imaginez că într-un fel sau altul bicicleta va ajunge la cineva care se va  bucura cel puţin la fel de mult ca şi mine de ea.

După ceva timp, am avut o mică cearta cu fratele meu şi pentru a evita conflictul mi-am luat o carte şi am plecat să o citesc in parc. Era o zi însorită, în ciuda faptului că eram  în plin ianuarie. M-am întins pe o bancă şi am încercat să citesc puţin.. numai pentru a-mi îndepărta din gând proaspătul conflict…dar oricât aş fi încercat să mă concentrez, fiecare bicicletă care trecea pe lângă mine, îmi atrăgea atenţia, făcându-mă parcă să verific …“nu cumva aceasta e bicicleta mea?”

De atunci…când se mai întâmplă să fie nevoie să-mi pun o dorinţă…ea este mereu aceeaşi: “Îmi doresc ca bicicleta să ajungă cumva la nepotul bătrânului din Timişoara”.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Bike Lumânărescu

Carl Orff – Carmina Burana (Fortuna Imperatrix Mundi)-=GZone

Trăia odată într-un sat, un moşneag de vreme uitat. Şi el, în fieştecare zi,  mergea şi venea de la câmp cu bicicleta. Dar heiheihoi, dragii mei cititorii, ce nu ştiţi voi, este că bicicleta lui nu era una ca oricare alta, iar istoria sa era una deosebită. Haideţi urechea vi-o plecaţi, lângă mine v-aşezati şi povestea mi-o ascultaţi. În 1906, moşneagul nostru de acum, tinerel si îndrăzneţ cum era, a ajuns el să studieze la Budapesta.  Şi mare i-a fost mirarea văzând că acolo, oamenii circulă pe o căruţă cu 2 roţi, fără motor şi fără a fi trasă de cai. . . Şi asa că, întorcându-se învăţător în satul lui, s-a hotărât să-şi facă el singur “minunea”… a făcut schiţe, planuri, calcule şi apoi, când s-a apucat de execuţie, şi-a tăiat prunul tânăr din fundul grădinii… şi atunci cand era pe la casa lui, oricine îl putea zări lucrând vesel si cu entuziasm până seara târziu. “-Nu ţi s-a ofilit speranţa?!”, îl mai întreba câte unul, văzând că munca învăţătorului prinde asa de greu o formă. “Cu răbdarea treci şi marea”- le răspundea el, tăind la rindea. Şi asa au trecut 14 săptămâni…şi a ajuns el să aibă o bicicletă toată, toată din lemn. Era ca un Gepetto cu Pinochio al lui. Un Creator Meşteşugar care a tăiat prunul, dar i-a suflat din nou viaţă, dându-i o altă soartă. Inima lui toată bătea mereu în bicicleta lui de lemn…iar regulile jocului de echilibristică, le-a deprins foarte uşor. Şi pentru că nu a reusit să afle cum numesc ungurii de la Budapesta această minune, a hotărât sa îi puna el un nume, dacă tot îi este părinte. Botezul l-a facut cu o brişcă ascuţită şi a scris literă cu literă, numele pe care toată lumea din sat de atunci înainte îl putea citi pe pipa de lemn: MIŞCĂTOAREA. Şi toţi copiii din sat ştiau că învăţătorul vine la scoală pe MIŞCĂTOAREA sa. Şi era singurul din sat care avea asa ceva şi el umbla mândru orişiunde, pe MIŞCĂTOAREA lui de lemn…şi pe unde trecea, rămânea în urma lui uimire, admiraţie şi uneori invidie.Mergând atâta pe mişcătoarea lui, încet încet au crescut şi pretenţiile şi s-au născut noi idei: pe şa a cusut un strat de burete care să crească confortul pasagerului, iar roţile au fost îmbrăcate în cauciuc, pentru o lunecare mai lină. A construit până şi un mini-cărucior care putea fi prins în tija de la scaun, motiv de bucurie pentru mai toate femeile din sat, care-şi distrau copiii lăsându-l pe invăţător să’i plimbe in cărucior, pedalând.

Trecut-au zeci de ani de atunci şi războaie şi apoi au venit şi vremuri mai puţin tulburi… şi într-o zi, bătrânul, ieşind din casă, îşi găsi bicicleta arsă. Nişte copii puşi pe glume proaste au vrut să-şi bată joc de viaţa fostului învăţător. Bătrânul n-a luat-o ca pe o răutate sau nedreptate, ci ca pe o lege naturala a firii, care asteaptă un punct la sfârsitul fiecarei fraze mai lungi. “-Şi-asa era plină de carii şi atât de obosită… la fel ca mine… avea dreptul la sfârşit…şi’a facut datoria… “-îl auzeam pe bătrân consolându-se plângând.

 

În seara zilei respective, am auzit că bătrânul murise. Trecând prin faţa casei lui, văd agăţat de şură, trofeul olimpic, ca un omagiu adus minunatului inventator rămas în umbră şi cunoscut doar de sătenii lui. Şi de atunci, în fiecare noapte , o minune se întâmplă. Priviţi şi voi în imagini: IM MEMORIAM  Arde o bicicletă din lumânări,. Focul a ars-o, focul o învie în fiecare noapte.

Trofeul olimpic de pe şura

Trofeul olimpic de pe şura

IM MEMORIAM 1

IM MEMORIAM 1

IM MEMORIAM 2

IM MEMORIAM 2

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Un fel de constientizare

buna! numele meu e b.p., am 32 de ani si sint sedentara! uau, nu ma steptam sa fim atit de multi in grupul sedentarilor anonimi! o generatie intreaga!

A inceput sa ma afecteze acest “calificativ” in momentul in care am inceput sa-l simt: pielea parca se subtiaza, muschii se lasa de la zi la alta. Intr-o zi facusem dus si, cind am iesit, mi-am vazut o portiune de corp prin oglinda partial aburita. O bucata de corp, rupt din context, necosmetizat. Am avut un soc, asa cum avea Seinfeld cind isi vedea prietena intr-un vestibul slab iluminat, pe a carei fata lipsa luminii crea niste umbre ingrozitoare. Dar nici atunci n-am facut nimic, m-am plins sotului si… cam atit. In ultimul an, m-am simtit tot mai greoaie, fara sa fac abuzuri culinare. Din afara nu sint grasa, insa eu stiu ca am pe acolo si niste depuneri camuflate. Banuind ca nu sint tocmai ok, am vrut sa ma testez. Intr-o zi, la serviciu, am urcat pe scari pina in birou. 8 etaje. La etajul 4 deja ma dureau picioarele si gifiiam usor, dar ma tineam tare. la etajul 6 imi venea sa ma intind pe jos. m-am tirit efectiv, cu dureri in tot corpul, pina la etajul 7, unde m-am facut ca am treaba in primul birou din vecinatatea scarilor. Printre gifiieli, am reusit sa schimb 3 vorbe cu locatara biroului, dupa care mi-am luat  membrele semimobile si m-am mai tirit un etaj, pina in birou, unde m-am aruncat pe un scaun, transfigurata. Nu-i posibil asa ceva! In urma cu 5-6 ani urcam frecvent pe scari, dar intre timp am devenit mama, am beneficiat de un concediu de maternitate si mi-am si lipit corpul de masina, prin mutarea intr-o zona unde nu exista mijloc de transport in comun. Scuze, scuze, scuze, vedeti si voi, nu? Adevarul e ca daca nu ai cultura sportului “implementata” adinc, de mic copil, in rutina, e foarte greu sa te apuci din proprie initiativa, dupa o viata sedentara, sa dai din miini si din picioare. Daca ai un copil, si mai e si baiat, situatia te mai salveaza. Va trebui la un moment dat sa incepi sa tii pasul cu el si mai mult, sa-i oferi un exemplu.

Ma voi intoarce putin in timp sa prezint contextul. Pare bizar cum o fiica de rugbist de performanta nu are aceasta saminta sadita in ea. Dar nu este ciudat, pentru ca aceasta fiica e al treilea copil, si, oricit de cool ar parea sa ai 2 surori mai mari, in cazul acesta a fost un dezavantaj. Sora-mea cea mare plutea in alte sfere artistice, vroia sa se faca actrita, ceea ce a si reusit o vreme. Sora-mea mijlocie, mai baietoasa, era foarte activa, motiv pentru care a si mers la o scoala sportiva. Cum lasase cartea in detrimentul sportului, a fost retrasa, aceasta fiind si cauza pentru care nici eu n-am fost indemnata catre sport. Cum posibilitatile erau reduse intr-un oras de provincie (ori faci de performanta, intr-o scoala specializata din alt oras, ori deloc), de cite ori veneau in reperaj pe la scoala antrenori de la scolile sportive, era un eveniment. De fapt eu n-am prins decit probe pentru  gimnastica, ceea ce era exclus in ce ma priveste, fiind inalta si destul de osoasa. Asadar, cu regret ca n-am fost admisa la gimnastica, prin ciclul primar am inceput sa visez in secret la bicicleta. Erau destul de rare in cartier, insa aveam o colega care beneficia de obiectul magic. O tinea pe hol, in apartament, si de cite ori mergeam la ea, o mingiiam cu mina, in trecere. Tocmai indrazneam sa sper ca-mi vor lua si parintii mei una, desi nu se gaseau usor si nu erau nici ieftine, cind sora-mea mijlocie iarasi mi-a pecetluit soarta. A vrut sa evite nu stiu ce bordura, cu o bicicleta imprumutata, si a cazut, fracturindu-si piciorul. Tin minte ca a stat cu piciorul in ghips destul de mult in vara aceea, avea si genunchiul prins acolo si se misca cam greu prin casa si mai mult, se scarpina in disperare cu gamalia unei andrele metalice. Deci mi-am luat gindul de la bicicleta: “niciodata, a fost raspunsul tatei, ai vazut ce a patit sora-ta, vrei sa-ti rupi si tu vreun picior?”. Cum tata era destul de categoric (fost rugbist, va amintiti) n-am mai visat, dar nici n-am renuntat. Am invatat sa “ma dau” cu bicicleta tatalui unui prieten de joaca, Victoras. Cum tatal lui era profesor la o scoala in apropierea casei si n-o mai folosea, fiul avea acces nelimitat la bicicleta, si generos, mi-o dadea si mie. Nu-mi mai amintesc cum am invatat sa merg, dar stiu c-am facut-o singura, si in scurt timp Victoras devenise persoana mea preferata de la bloc. Bicicleta era destul de veche, avea o bara din aceea orizontala sus, si daca micutul Victoras pedala cumva bagat pe dupa ea, fara sa stea pe sa, eu mergeam normal, ajungind cit de cit cu picioarele pe pedale.  La un moment dat s-a terminat si aceasta “idila”, cind la o frina am sarit de pe sa direct pe teava metalica, de care m-am lovit groaznic intre picioare. Ma prefaceam ca nu s-a intimplat nimic, dar in sinea mea urlam, si cam atit a fost. Nu m-am mai atins de acea bicicleta, in schimb o alta prietena tocmai primise de la bunici una nou-nouta, rosie, pe care i-o adusesera cu trenul din alt oras, departe. Nefiind atit de generoasa, dimpotriva, un mic monstru de fata, o dadea cite un minut doar celor care ii faceau mici favoruri, mici servicii: ii duceau gunoiul, ii cumparau piine, ii carau geanta, lucruri din astea. Sau trebuia sa-i cumperi inghetata – bineinteles, iti luai si tie, sa nu te duci doar pentru ea, dar nu te lasa sa o incepi pina nu ajungeai cu ele inapoi, sa si-o aleaga ea pe cea care i se parea mai mare. N-am facut fata acestor umilinte si am renuntat sa ma mai arat interesata de bicicletele altora.

Revenind in prezent, recenta mea viata de mama in suburbie mi-a revelat faptul ca as putea sa recuperez o viata de frustrare, observind in plimbarile lungi in jurul casei, cu fiul pe trotineta, usurinta cu care tinerii isi traiesc viata pe biciclete, tot mai multi, tot mai dinamici, tot mai cinetici. Simtindu-ma un pic anacronica, reprezentanta unei generatii de mijloc, de tranzitie, in care accesul la anumite lucruri se facea inca cu greutate, mi se pare ca am pierdut etape, dar ca nu e tirziu sa ma integrez unui alt stil de viata, mai constient si mai concentrat pe corp.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Mâine voi fi campion

E dimineaţă. Un clinchet ca de clopoţel o scoate pe mami din bucătărie. Iese grăbită, îndreptându-se spre uşa apartamentului, crezând că a venit cineva.

– Mami, unde pleci? N-ai vrea să te duc cu taxiul? Haide, urcă!

E Mihăiţă. O face pe taxistul, apăsând pe soneria tricicletei. Mami se întoarce râzând în bucătărie. Ce mai glume îi vin în cap băiatului ei…

După micul prânz, urmează plimbarea în parc. Mihăiţă şi căţeluşul Botic lustruiesc „maşina”: Mihăiţă o şterge cu o cârpă, iar Botic o linge, apoi îl linge şi pe Mihăiţă, lătrând bucuros.

În parc, Mihaiţă are o mulţime de cunoscuţi de vârsta lui, şi toţi au câte un mijloc de transport: o maşinuţă cu pedale, o trotinetă, o tricicletă… unul are chiar bicicletă… Nu e greu să conduci o bicicletă! Deunăzi Dan i-a împrumutat lui Mihăiţă bicicleta sa şi l-a ajutat să-şi înfrunte frica:

– Învaţă-te să mergi pe iarbă, că aici, dacă nu-ţi ţii echilibrul şi cazi, nu te loveşti!

Şi Mihăiţă a urcat şi imediat a şi început să învârtească pedalele. Se clătinase, dar nu a căzut, şi atunci dorinţa de a avea o bicicletă a ieşit din nou la suprafaţă: „Când, când în sfârşit se întoarce tata din cursă? Că el mi-a promis să-mi cumpere bicicleta din vitrina magazinului de lângă parc…”

În sfârşit, mami s-a eliberat şi poate merge la plimbare. Mihăiţă apucă tricicleta de coarne, Botic aleargă bucuros spre uşă şi toţi trei aşteaptă cuminţi în faţa liftului, pregătiţi ca pentru aterizare.

Când ajung afară, Botic fuge înainte şi se opreşte să-i aştepte exact în faţa vitrinei cu bicicleta din visul lui Mihăiţă. După o pauză şi un „eh!…”, procesiunea triciclistă o ia spre parc.

– Ai venit? se bucură un grup de copilaşi întâmpinându-l pe Mihăiţă. Haideţi să ne întrecem şi azi pe pista de lângă lac.

Cinci mame, patru băieţei, o fetiţă şi un căţeluş se îndreaptă spre locul de competiţii. S-au cunoscut aici, venind să se plimbe o oră-două în fiecare dimineaţă. Şi s-au împrietenit. La locul competiţiei, copiii se transformă în adversari, iar mamele – în suporteri şi fiecare îşi îndeamnă odrasla: „Bravo, Dane!”, „Mai repede, Mihaiţă!”, „Încă nu te-ai trezit, Sandule?!”, „Mişcă din pedale, Horia!”, „Nu-i lăsa să te-ntreacă, Anişoara!”…

După prima repriză, fiecare mamă se apropie de copilul său, îi şterge transpiraţia de pe frunte (ca la competiţiile de box!) şi îl îmbărbătează pentru repriza următoare.

Mihăiţă nu a ajuns primul la finiş, căci i-a luat-o înainte Dan, care are bicicletă şi, deci, îi trebuie mai puţin spaţiu pe pistă… Nici a doua oară nu a reuşit să-l întreacă. Poate că şi din cauza că mama lui, în timp ce trebuia să-l susţină moral şi spiritual, vorbea la telefonul mobil… Iar a treia oară, atunci când era gata-gata să-l întreacă pe Dan, a apărut căţeluşul în faţa lui, voind cu orice preţ să-l susţină… Păcat că Botic nu estimase corect viteza care o putea desfăşura Mihăiţă…

S-au făcut totalurile… Dan a învins în toate cele trei reprize. Şi Mihăiţă şi-a amintit din nou de bicicleta din vitrină. S-a uitat spre mami, voind să-i motiveze de ce nu a fost el campionul, şi a văzut că ea-i zâmbeşte enigmatic.

– Să mergem acasă, mai venim şi diseară, a zis ea.

Şi fără certuri şi bătăi, precum se întâmplă după meciurile de fotbal, participanţii la competiţie s-au despărţit, îndreptându-se fiecare împreună cu fanii săi pe câte o alee a parcului.

Botic aleargă înainte, Mihăiţă pedalează alene, iar mami merge zâmbind enigmatic.

La un moment dat, Botic începe să latre bucuros şi fuge mult înainte, bâţâind din coadă. Îl văzuse pe tati, care le venea în întâmpinare ducând de coarne o bicicletă nou-nouţă.

– Este cea din vitrină! Este bicicleta mea! strigă Mihăiţă. Mâine voi fi eu campionul!

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Bicicleta cu bucluc

Prima dată am avut o bicicletă în vis; din păcate, cum deschideam ochii, dispărea! Şi era aşa frumoasă… roşie, cu jante nichelate. Ca să mă pot bucura cât mai mult de ea, deşi mă trezeam, nu deschideam ochii, păstrând astfel visul sub pleoape. Pe atunci aveam şase ani. C

Când m-am mărit, visul a dispărut, dar nu şi dorinţa. Voiam o bicicletă numai şi numai a mea! De mers am învăţat să merg pe bicicletele altor copii, şi asta mă costa ba un timbru, ba o îngheţată. Renunţam la toate pentru minunatele clipe ce mi le oferea căluţul de metal – aşa numeam eu, în sine-mi, bicicleta.

Într-un târziu am reuşit să-mi cumpăr o bicicletă pliabilă – bucurie de nedescris. Patru-cinci zile am tot meşterit la ea. Ba am şi vopsit-o ca pe cea din vis  – roşu aprins – iar un vecin cumsecade mi-a nichelat roţile şi ghidonul. Acum arăta splendid şi mergea excelent!

Vara, când ai mei m-au trimis la ţară, la bunici, mi-am luat şi căluţul cu mine, dar, în loc să cobor din autobuz în satul bunicilor, am coborât cu şapre kilometri mai înainte, continuându-mi drumul în şa. Bagaje nu aveam, timpul ţinea cu mine, iar drumul era ca în palmă. Dorind să demonstrez sătenilor cam ce pot eu, am luat mâinile de pe ghidon, dar ghinion: de după un colţ a apărut miliţianul, care, văzându-mă, mi-a făcut semn să opresc.

M-a salutat, exprimându-şi dorinţa de a-mi verifica actele şi starea tehnică a vehicolului. Privind comparativ şi dezaprobator când spre mine, când spre poza din buletin, a spus:

– Tinere, nu prea semeni la filozofie cu poza din acte. Parcă nici n-ai fi dumneata! Să te mai tunzi! Acum, ia spune-mi, ai trusă de scule?

– Sigur! am zis.

– Vreau s-o văd.

I-am întins gentuţa cu chei, iar el şi-a ales una şi mi-a desfăcut – recunosc – cu mare atenţie, ghidonul, pe care mi l-a reţinut, spunând că, la cât sunt de bun, aceasta era o piesă care nu-mi trebuia.

Pe naiba, puteam să merg fără mâini, dar nu puteam să merg fără ghidon! L-am rugat în fel şi chip să-mi înapoieze ghidonul, dar el – nimic… Într-un târziu, a zis:

– Amenda  este 50 de lei. Ai bani, îţi dau ghidonul. Nu ai bani, pleci cu bicicleta în spate.

Norocul meu a fost că pe şosea venea un văr al mamei cu maşina. A oprit lângă noi, strigându-i miliţianului:

– Lasă-l, Heracle, să-şi vadă de-ale lui, ce, vrei să ajungă ca tine?!

Miliţianul n-a îndrăznit să zică nimic şi mi-a întins în tăcere ghidonul, dar eu nu l-am luat.

– Pune-l acolo unde era, i-am comandat eu. Şi ai grijă să nu-mi zgârii bicicleta!

Bietul plutonier Heracle l-a montat la loc, strivind oarece înjurături printre dinţi, după care ne-a urat un drum bun, de parcă ne-ar fi dat dracului.

Am uitat să vă spun că vărul acesta al mamei era frate cu noul şef al miliţiei din capitala judeţului.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

4 biciclete, 3 evadați, 2 trenuri, 1 munte

„Înfruntând și ploaia ce pe noi cădea,

Nimic din tot ce-a fost nu vom putea uita!”

Amintiri frumoase

Într-o duminică ploioasă de septembrie Adi, Andrei, Cristi și cu mine ne-am urcat în trenul spre Bucegi pentru a desluși tainele cicloturismului. Am pornit într-o aventură ce avea să ne rămână în gând mult timp de-acum încolo.

Totul a pornit cu trei săptămâni înainte când Adi a venit cu propunerea de a parcurge un traseu de o zi ce avea ca punct de plecare și sosire orașul Sinaia. S-a strâns echipa cu membrii mai sus menționați, s-au cules informații despre traseu, costuri și nu mai rămăsese decât să vină ziua plecării. Entuziasmul atinsese cote maxime. Un singur lucru mai stătea în calea succesului turei: vremea. În ciuda faptului că toată săptămâna se anunța a fi vreme instabilă dar suficient de bună pentru o ieșire la munte când am plecat din București aveam să aflăm că norocul ne părăsise din momentul în care am pășit pe treapta vagonului.

Dimineața în București vremea se arăta prietenoasă chiar și temperatura fiind destul de mare pentru o dimineață de toamnă. După ce s-a strâns gașca am purces spre casa de bilete pentru a procura bilete la acceleratul de 7:30. La casă însă, surpriză! Nu mai existau locuri în vagonul ce deține și loc special pentru biciclete însă am obținut locuri în alt vagon urmând a sta cu bicicletele în tren pentru a le ține de urât. După ce ne-am îmbarcat și am securizat bicicletele am avut parte de o surpiză, plăcută și neplăcută (depinde cum percepe fiecare situația), jumătate de vagon era neocupat. Ne-am bucurat pentru că am putut să stăm pe scaune aproape de armăsari, însă n-am putut să ezit a mă gândi de ce vagonul era gol și nouă la casă ne spusese că nu mai există locuri. Trenul s-a pus în mișcare și noi am început să repetăm traseul pentru a fi siguri că am înțeles toți pe unde trebuie să mergem. După Ploiești începe ploaia. Stăteam liniștiți pentru că ne gândeam că la munte e vremea mai bună. Într-adevăr când am ajuns la Sinaia nu mai ploua dar după zece minute petrecute în gară aceasta și-a făcut din nou prezența simțită. După o mică ședință am hotărât ca uzi sau uscați să încercăm măcar să ajungem la cota 1400 pentru că drumul asfaltat va reprezenta un avantaj. În Sinaia se serbau zilele orașului dar din cauza ploii nici micii comercianți nu prea mai erau încântați să îndure vremea pentru a-și vinde marfa. Am început urcarea lungă spre cota 1400 și până să ieșim din oraș am mai făcut trei opriri pentru a ne adăposti de ploaia un pic cam prea abundentă. După ce am ieșit din oraș, fiind deja și un pic uzi, nu am mai ținut cont că plouă sau nu așa că am pedalat cu azimut spre cotă. La scurt timp Cristi ne-a anunțat că el este prea obosit pentru a mai continua și că se întoarce în oraș să ne aștepte într-un loc cald și uscat. Noi trei, Adi, Andrei și cu mine, am pedalat în continuare. Prima bornă kilometrică indica șapte kilometri până la cotă. Ceața începuse să-și facă simțită prezența și stopurile bicicletelor luminau jucăușe prin aceasta. Bine că o făceau că așa ne observau și șoferii care urcau grăbiți la cotă și nu se aștepatu ca trei „nebuni” pe biciclete să urce pe drum. Am îndurat în continuare ploaia ce pe noi cădea însă efortul, oboseala și foamea începeau să-și facă simțită prezența. Eu am rămas în urma lui Adi și Andrei, la câteva sute de metri, pentru că ritmul meu nu putea face față ritmului lor. Noroc însă că aveam cu noi stații de emisie-recepție și am păstrat legătura fiind mult mai ușor de comunicat decât cu telefonul mobil. La un moment dat am simțit că nu mai pot pedala și că stomacul mă roade prea tare de foame așa că m-am oprit. În timp ce savuram un sandviș mă gândeam dacă să renunț pentru că părea să fie lung drumul în continuare până la cotă. Dintr-odată, parcă cineva m-a auzit, s-a ridicat un pic ceața și spre munte se zărește, suprinzător de aproape, hotelul de la cota 1400. Am luat legătura prin stație cu Adi și Andrei să aflu unde sunt și îmi transmit că și ei s-au oprit un pic mai sus la un izvor într-o curbă. Le dau vestea că se zărește hotelul și după ce-i ajung din urmă parcă ne-au prins forțe proaspete, cu care am pedalat vânjoși până la hotel. Acolo ne-am refugiat la terasa de vizavi de hotel unde am băut un ceai cald și foarte delicios. Planul mai departe ar fi fost să luăm telecabina până pe platou pentru a scuti o parte din urcare însă vremea era în continuare nefavorabilă și oricum aveam să aflăm în scurt timp că telecabina nu funcționează.

Într-un moment de răgaz al ploii ne-am hotărât să coborâm în vale. Pregătirile ne-au luat atât de mult încât ploaia s-a pornit din nou. N-am mai zăbovit și am zis că asta e, mergem, pentru că deja ne-am echipat. Pe drum aveam să aflăm că ne-am ales fix momentul culminant al ploii din toată ziua. Drumul pe alocuri arăta ca un râu de munte apa coborând cu furie panta sa. Cu toate astea coborârea a fost spectaculoasă și foarte distractivă. A meritat tot efortul de a urca până la cotă pentru senzația pe care ne-a dat-o coborârea. Ploua atât de tare și noi coboram cu o viteză atât de mare încât stropii se simțeau ca grindina. Sunt curios dacă ne-a plăcut atât de mult coborârea pe ploaie, oarecum cât de mult o să ne placă pe soare și asfalt uscat?

Ajunși în Sinaia ne-am reunit cu Cristi care ne aștepta la o terasă lângă telecabină. Ploaia s-a oprit și nu mai dădea semne că se întoarce. Se ridicase ceața și parcă temperatura crescuse cu câteva grade. După ce ne-am comandat de mâncare eu m-am suit pe bicicletă și am tras o fugă până la gară pentru a lua bilete. Aici surpriză, din nou, nu mai sunt locuri în vagonul de biciclete. Am cerut să-mi dea oricum se poate în ideea că stăm cu bicicletele și că asta e, suntem tineri, ne permitem să mai stăm și-n picioare pe banii noștri. Vânzătoarea, „amabilă”, ne rezervă locuri în vagonul de lângă (mai târziu aveam să fim suprinși de cât „de lângă” era vagonul cu rezervările noastre).

Mă întorc la terasă unde mâncarea era caldă și mă aștepta aburindă pe masă. Trece timpul și vine vremea să ne îndreptăm spre gară nu înainte de a face o plimbare prin centrul orașului să luăm și noi parte la zilele sale. Acolo am găsit multă lume, voie bună, muzică asemenea și grătare de dimensiuni industriale pline cu fripturi (vă las pe voi să vă faceți o imagine și să încercați să adulmecați mirosul pe care l-am simțit noi). Tematica a fost că Sinaia este un oraș al sporturilor de iarnă și al culturii lângă parc găsindu-se niște bannere cu schiori ce aveau fețele decupate pentru a putea lăsa fețele turiștilor să ia parte în peisajul acestora.

Am ajuns la gară… (deja ar trebui să vă dați seama că aș putea începe un nou articol, dar am să mă rezum la unul singur) Ne-am dus la peron iar eu m-am îndreptat spre ghișeul de informații pentru a afla linia pe care sosește trenul și întârzierea acestuia. La ghișeu bătea vântul așa că am aflat trăgând cu urechea la niște călători că trenul întârzie jumătate de oră. Nimic anormal până aici. M-am dus înapoi la băieți, i-am pus în temă și le-am sugerat să mergem lângă clădirea peronului prezidențial în așteptarea trenului. Am traversat peronul pe biciclete, acesta fiind moderat de aglomerat, și două ceferiste au ieșit să ne certe că de ce nu mergem pe lângă ele că peronul nu e pistă de biciclete. Da, dar nu e nici trotuar nici șosea și nu scrie nicăieri că n-ai voie să mergi pe bicicletă pe peron. La locul de așteptare ne-am împrietenit cu încă patru bicicliști și am discutat despre traseul nostru pe care și ei vroiau să-l facă dar vremea i-a făcut să se răzgângdească. Între timp se anuță că trenul întârzie o oră față de ora de sosire, adică în loc să ajungă la ora 17 urma să ajungă pe la ora 18 (am dat orele aproximative pentru că CFR-ul și respectarea orarului la minut sunt cam ca șinele de tren). Mai rămăseră vreo zece minute până la sosirea trenului așa că am încălecat bicicletele (toți opt) și ne-am îndreptat spre peron. Din nou avem parte de apostrofări din partea ceferistelor (peronul era mult mai gol decât prima oară când am trecut) de această dată chiar spunându-ne că suntem nesimțit că facem asta. Nu am stat să-i explic că nesimțiți sunt ei (compania de transport) pentru că așteptăm ca vitele în gară un tren, pentru că am plătit cât nu face, pentru că dânsa oricum n-are treabă cu bunul simț și pentru că se poartă ca o mahalagioaică. Ne-am văzut de drum și la peronul liniei pe care venea trenul nostru ne-am așezat cam prin dreptul unde bănuiam că se află vagonul special. Linia avea peron pe ambele părți și cum urma să mai soseacă un tren pe linia dinspre gară am ales să stăm pe peronul dinspre râu. Sosește trenul! Cum trăgea el galeș la peron observăm tregând pe lângă noi, imediat după locomotivă, vagonul cu pricina. Era primul vagon din tren iar noi ne aflam undeva în dreptul vagonului patru. Ne-am suit repede pe biciclete și am gonit spre locomotivă. Acolo am început să urcăm bicicletele. Adi și Andrei s-au urcat în vagon să faciliteze urcare bicicletelor. În locul destinat bicicletelor erau persoane și bagaje. După ce s-au dat la o parte am continuat îmbarcarea. Între timp conductorul de tren (zis și nașu’), unul din ei pentru că erau trei, iese pe ușa următorului vagon și ne avertizează să ne grăbim pentru că pleacă trenul. Noi urcasem 6 biciclete și vreo 3 oameni. Trenul dă semnal de plecare. Eu și încă un biciclist sărim repede în tren. Mai erau 2 oameni și două biciclete de urcat. Apuc roata uneia și trag bicicleta cu totul până la ușa cealaltă în timp ce trenul se pune în mișcare. Fac cât de mult loc pot pentru a se urca și cealaltă bicicletă s-ar și ceilalți doi bicicliști care ramăseseră pe peron și trenul se oprește. Aici voi face o mică paranteză: Vouă vi se pare normal ca din moment ce nașul vede că nu s-a urcat toată lumea și mecanicului i s-a dat liber de către șeful stației să nu solicite prin stație amânarea plecării pentru că mai sunt călători? Încep să cred că numai în România pot apărea astfel de situații. Ne-am legat bicicletele și ne-am pregătit să mergem la locurile noastre, la vagonul „de lângă”. Când mă uit pe bilete, supriză! Avem locuri în vagonul 8! Noi fiind în vagonul 1. Trenul era aglomerat așa că vânzătoarea din Sinaia și tot CFR-ul ne demonstrează încă odată competențele acestora. Ne întâlnim cu primul naș, care ne cere biletele. Ne întâlnim cu al doilea naș, ne cere și el biletele (nu merge cu „s-a văzut”). Primul naș se îngrijorează că am lăsat bicicletele nepsupravegheate și aproape că vroia să ne roage să rămână unul din noi cu ele însă noi nu vroiam decât să stăm jos la căldură așa că l-am refuzat din plin. Într-un final ajungem și la vagonul nostru, în compartimentul nostru, pe locurile noastre. După câteva minute apare și al treilea naș care, evident, vrea să vadă biletele. După o scurtă căutare a biletelor datorită rătăcirii lor temporare de către Adi îi arătăm biletele și de aici încolo în sfârșit avem parte de liniște și pace până la București.

Ajunși în Gara de Nord parcă ne părea un pic rău că nu am putut sta mai mult dar cu siguranță vom reveni într-o zi cu vreme mai frumoasă. Am învățat multe lucruri din tura aceasta. Am acumulat experiență de pedalat la munte. Am cunoscut oameni cu aceași pasiune și ne-am descurcat cu succes în diferitele situații în care am fost puși.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Adio…deci pe curand

In viata fiecare are sansa sa iubeasca ceva sau pe cineva si, mai devreme sau mai tarziu, intervine nesansa de a pierde acel lucru drag. Este o lege universal valabila si nu putem sa ne impotrivim. Si iata ca, imi vine si mie randul sa contientizez acest lucru, odata cu pierderea unei foarte bune prietene, bicicleta.

Totul a inceput intr-o zi de august, o zi care, din toate punctele de vedere, nu se anunta a fi cu nimic deosebita. Ba dimpotriva, dupa o serie de ture pe dealurile din judetul Buzau, aceasta zi ar fi trebuit sa fie rezervata odihnei. Dar si zilele dedicate bicicletei aveau sa cunoasca sfarsitul, caci pentru o perioada destul de lunga se anunta o deteriorare a vremii, si pedalatul prin paduri nu se impaca deloc bine cu ploile. Acest lucru urma sa-l simt pe pielea mea chiar in acea zi de vara, o zi in care am vrut sa profit de vremea racoroasa pentru a-mi mai trece in palmares cateva dealuri si paduri.

Desi amenintarea ploii era evidenta, dovada fiind norii cenusii ce stapaneau orizontul, in acea dimineata am decis ca as avea timp sa pedalez cativa kilometri. Si chiar daca nu as ajunge acasa inainte de a incepe ploaia, ce rau ar putea sa-mi faca o ploaie de vara? Nu putine au fost zilele in care pedalam in plina furtuna, cu un vant potrivnic; cantitatile mari de apa  si noroiul care-mi acoperea tot corpul imi erau deja familiare. Si astfel de ture erau mult mai amuzante decat cele in care petreceam ore in sir sub caldura insuportabila a soarelui.

Cu multa hotarare si cu un plan ce includea un traseu necunoscut in proportie de 80%, m-am echipat, mi-am luat cateva alimente, scule si o camera de rezerva si am pornit la drum. Curand am ajuns in statiunea Sarata Monteoru, am parasit asfaltul si am intrat pe un drum forestier, in ciuda barierei si a semnului “Accesul interzis”. Drumul traverseaza teoretic dealul printr-o padure, dar practic nu am avut ocazia sa-i cunosc capatul in acea zi. Prima portiune  avea o inclinatie mare, si drumul era acoperit cu pietris in care rotile se afundau destul de mult. Catararea era foarte tehnica, mai ales ca aderenta lasa de dorit pe un astfel de sol. In timp ce ma afundam in padure drumul incepea sa semene din ce in ce mai mult cu un veritabil traseu montan. Incepeau sa-si faca aparitia radacini de copac si varfuri ascutite de roci ce ieseau din pamantul umed. Coborarile rapide ce serpuiau printre copaci reprezentau o buna sursa de adrenalina si mareau deliciul turei. Catararile insa erau crunte si imi solicitau fiecare muschi din corp. Cu greu reuseam sa-mi mentin un ritm bun al respiratiei, imi era cumplit de cald si picaturile de ploaie care-si faceau drum printre coroanele copacilor le consideram in acel moment o binecuvantare. Nu vroiam sa opresc, doream sa ma regasesc in necunoscut, sa-mi continui drumul, sa descopar natura ce-si face aparitia dupa urmatoarea curba, chiar daca in mare parte era aceeasi. Fiecare portiune a traseului era insa o noua provocare.

Nu dupa mult timp ploaia devine mai puternica, si noroiul format imi ingreuneaza inaintarea prin padure. Aderenta scade mai ales pe coborari, care acum nu mai sunt asa placute. Drumul se bifurca; ca de obicei spiritul meu de orientare ma tradeaza si varianta aleasa se va dovedi a fi una gresita. Drumul coboara destul de mult si asta ma face sa cred ca deja am traversat dealul si urmeaza sa ies din padure. Ajung intr-o zona de exploatare forestiera, unde rumegusul in combinatie cu noroiul formeaza o pasta groasa ce se lipeste de cauciucuri. Cantitati mari de noroi se depun intre roti si cadru. Imi este imposibil sa mai continui drumul pe bicicleta. Chiar si impingand bicicleta inaintez foarte greu. Dupa cel mult zece pasi trebuie sa opresc si sa curat noroiul de pe roti. Speram sa vad curand putin asfalt, sa scap de noroi pentru a putea pedala iar. Coborarea se termina brusc si la fel si cararea, care acum se pierde printre tufisuri. Ma intorc spre bifurcatia intalnita mai devreme, dar acum drumul urca si sunt nevoit sa tarasc efectiv bicicleta pana acolo. Incerc sa o duc in spate dar noroiul depus aduce cateva kilograme in plus. Ma opresc pentru o clipa si ma asez pe o buturga. Nu mai simt nici ploaia si nici oboseala. In ciuda contextului nefavorabil ma simt fericit. Eram protagonistul unei mici aventuri pe care nu demult as fi putu  doar sa o aud povestita de altii in jurul unui foc de tabara. Dar ciclismul mi-a oferit mie aceasta sansa si prilejul de a cunoaste natura in deplina sa desfasurare si incercand sa-i tin piept trebuia sa merg mai departe.

Ajuns iar in zona unde drumul se bifurca si nestiind ce ma va astepta daca voi continua drumul, ma gandesc ca cea mai buna varianta este sa ma intorc spre casa. Urmeaza o alta coborare si decid sa ma urc pe bicicleta pentru a castiga putin timp. Ajutat de gravitatie voi putea sa inaintez chiar daca noroiul va incerca sa ma opreasca. Brusc imi cade lantul, dar cand incerc sa remediez situatia observ ca problema era mult mai grava. Gasesc schimbatorul de pinioane contorsionat printre spite. Urechea cadrului cedase…noroiul castigase. Pana si bicicletele nemtesti pierd un astfel de duel cu elementele naturii. Din pacate atunci nu am avut prezenta de spirit necesara si nici spirit ingineresc dezvoltat pentru a gasi o solutie buna. As fi putut folosi presa de lant pentru a monta lantul pe un singur pinion. Asa as fi reusit macar sa ajung acasa pe bicicleta odata ce intram iar pe asfalt. Totusi la momentul respectiv am decis sa car bicicleta. Se anunta un drum cumplit de lung. Profit de o zona cu semnal si il sun pe uchiul meu. II povestesc ce am patit si ma asigura ca ma va astepta cu masina unde incepe asfaltul. Dar si pana acolo mai sunt cativa kilometri de parcurs cu bicicleta in spinare.

Cand vad masina aparand dupa o curba ma simt foarte usurat. Eram mai bucuros decat in zilele de Craciun. Bucuria nu a durat insa mult. Acasa trebuia sa ma multumesc cu un dus rece si apoi urma sa constat toate defectiunile suferite de bicicleta. Acestea nu au fost deloc putine caci pe langa schimbator, au avut de suferit si butucii, monoblocul si franele.

Au urmat apoi multe zile in care lipsa bicicletei ma facea sa sufar. Odata terminata vacanta, ajuns in orasul natal am fost nevoit sa recurc la mersul cu autobuzul, activitate pe care nu o mai incercasem de mai bine de trei ani. Am ratat si ceea ce ar fi trebuit sa reprezinte primele mele concursuri: duatlonul de la Brasov, GarboaveleXC, MarosBike XCO cup. Nici pana in prezent nu am reusit sa readuc bicicleta la stadiul de functionare si inca mai am un mare regret: faptul ca nu am parcurs acel traseu in intregime. Dar va veni si momentul razbunarii, zi in care voi cucerii acel deal.

 

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Amintire cu haiducii

Sfarsitul clasei a XII-a ne-a gasit pe fiecare dintre noi intr-o agitatie si un stres continuu. Amenintarea bacalaureatului, incheierea mediilor la sfarsit de semestru si pregatirea pentru admiterea la facultate erau “fenomenele” carora trebuia sa le acordam cea mai mare atentie. Vacanta ce urma sa vina era redusa considerabil de formalitatile de care trebuia sa ne ocupam pe la facultati; eram obligat sa renunt la multe planuri facute pentru vara si nu puteam sa mai astept, stiind ca pe parcurs era posibil sa intervina si alte probleme. Presiunea era mare, si exista acea rutina plictisitoare de care nu puteam scapa. Trebuie sa fac ceva sa profit de fiecare ocazie si sa ma detasez de aceasta agitatie specifica, sa-mi gasesc o activitate prin care sa ma simt cu adevarat liber.

Ce-mi mai ramane de facut? Poate o tura de cativa zeci de km intr-o zi de iunie ma va ajuta sa-mi regasesc energia necesara, sa-mi limpezesc psihicul; sa redescopar acel ceva care sa ma ajute sa pun capul pe perna planificand in detaliu ziua de maine si sa ma trezesc a doua zi  cu chef de viata si gata de a porni la drum; sa renunt la pasivitate – un act indelungat de tortura lenta a spiritului uman. Astfel iau decizia de a porni cu prima ocazie intr-o tura de MTB prin muntii Macin (muntii cei mai apropiati de orasul natal – Braila).

Dupa primul meeting al biciclistilor din Braila imi gasesc in sfarsit parteneri de pedala doi forumisti: doe – medaliat cu argint pe velodrom pe vremea cand era junior, si bigmig – ultimele realizari cunoscute de mine: locul 3 pe categorie de varsta la Maratonul Medieval Medias 2010 si locul 1 avansati pe categorie de varsta la GarboaveleXC 2011…e clar! Se anunta a fi o tura solicitanta cu asa tovarsi de drum. Speram doar sa nu-i tin prea mult in loc.

In curand soseste si “ziua Z”.  Nu vreau sa ma identific cu mediocritatea specifica varstei, si in timp ce colegii mei se trateaza de mahmureala de dupa banchet, eu imi incep tura. Ii las pe ei prada viciilor si eu pornesc in descoperirea celei mai accesibile forme de libertate…pedalatul. Ma asteapta bacul! (cel spre Smardan, nu cel de sfarsit de liceu; cel din urma poate sa mai astepte) E timpul sa debarcam pe celalat mal al Dunarii si sa luam calea muntilor batrani, tociti de vreme si vant.

E 9 dimineata si vremea e inca racoroasa, favorabila pentru pedalat, dar cu siguranta nu va tine mult caci canicula e instalata de cateva zile bune. Pornim pe asfalt intr-un ritm pe care eu nu-l cunoscusem inca. Cei 2 parteneri abia se incalzesc, iar in timp ce ei se pastreaza pentru ce-i mai greu, eu imi dau toata suflarea ca sa stau in trena lor. Un mic popas pentru alimentare in orasul Macin si apoi iar calare pe caii sprinteni de metal. Incet incet conturul muntilor devine tot mai clar; ii privesc cu o oarecare superficialitate. “Sunt inofensivi” – gandesc eu si curand aflu  ca am tras mult prea devreme o astfel de concluzie. O prima catarare pe teren nisipos si deja ii pierd din ochi pe colegii de drum care sprinteaza spre umbra deasa a padurii. Experienta isi spune iarasi cuvantul si realizez ca personal stau prost la toate capitolele: cadenta, tehnica, anduranta; incerc sa gasesc resurse pentru un ultim efort, dar cedez si incep primul push-bike al zilei.

Traseul stabilit continua cu un drum forestier pe care suvoaiele de apa l-au transformat intr-o veritabila partie de bob. Curand parasim acest drum si traversam cateva dealuri. Peisajul este uimitor: o imbinare multicolora de flori salbatice ce se inalta din marele covor verde al ierbii, cu stanci ascutite in plan secund, deasupra carora se intinde un cer perfect senin al carui stapan este soarele. Necrutator de arzator, acesta face ca toata natura sa para cazuta intr-un somn adanc. Linistea absoluta prin care nici macar vantul nu se face auzit este brusc intrerupta de zgomotul continuu al drujbelor si tractoarelor. Omul este singura vietate care tine piept caniculei. Unii impinsi de grija existentei  vin sa defriseze paduri. Altii manati de pasiunea pentru ciclism vin sa-si compare puterile cu muntele, cu pantele sale abrupte, cu coborari rapide serpuind printre copaci si cu stanci ascutite care asteapta prima clipa de neatentie pentru a-ti provoca astfel cazaturi dureroase.

As fi vrut sa ma opresc pentru cateva minute sa privesc nepasator peisajele, sa simt reflectarea caracterului ciclistului in puritatea peisajului. Acest gand dispare insa repede cand imi aduc aminte de cei doi parteneri de tura care sunt mult in fata mea, si constient de faptul ca mai urmeaza multe catarari  reincep sa pedalez hotarat. Avantul imi este repede curmat cand se intampla inevitabilul: pica lantul. Mai pierd cateva clipe sa remediez si aceasta problema a carei amenintare o simteam pedala dupa pedala. Curand apare o alta problema de natura tehnica: se blocheaza fermoarul rucsacului. Drumul este foarte denivelat si exista riscul ca tot continutul ruscacului sa se reverse in urma mea. Ca viitor inginer dau dovada de spirit practic si improvizez repede ceva. Mai pierd astfel ceva timp fata de ceilalti.

Pe o alta catarare invat de ce nu e bine sa ramai ultimul. Nu ca mi-ar fi afectat foarte mult orgoliul, dar in timp ce tovarasii de drum dispar dupa o culme, printre ierburile din dreapta mea observ 3-4 cozi paroase care isi fac drum spre mine. Desigur unde e coada e si animal, si brusc incep “hienele” sa latre. Cu suflarea taiata incerc sa maresc ritmul si amuzat totusi de aceste circumstate percep actiunea cainilor ca act de incurajare. Stiu ca sunt inofensivi asa ca nu ma panichez. Cat timp latra, cainele nu musca, asa cum si omul cat timp fluiera nu are cum sa manance.

Oprim la un izvor proaspat reamenajat pentru a ne umple bidoanele si ne racorim putin cu apa rece. E greu de crezut cat de limpede si rece e acea apa daca tinem totusi  cont de caldura si praful insuportabil, prezent la fiecare pas. Apa izvorului parca provine dintr-un univers paralel, pe care nu toti au prilejul sa-l cunoasca.

Dupa alte cateva catarari si coborari iesim din padure in camp deschis; ne aflam direct in tinta soarelui si deaspura noatra cade un puternic foc de artilerie arzator, apocaliptic. Canicula e insuportabila si dupa nici 30 de secunde regret umbra deasa a padurii. In ciuda crengilor care-mi bicuiau fata, padurea era totusi un mediu ocrotitor. Nu se simte nici o adiere de vant, praful se lipeste de orice, si bicicleta incepe sa scartie. Din toate sistemele mobile iese sunetul a mii de greieri care canta simultan, un sunet pe care il suport cu greu in situatia mea: obosit, lihnit, insetat…practic demoralizat complet.

Un ultim popas in comuna Greci si apoi intram iar pe asfalt indreptandu-ne catre bac. Incep sa resimt dureri insuportabile in spate si mai ales umeri. Trebuie sa mai lucrez la geometria bicicletei si sa-mi corectez cumva pozitia. Trecem prin orasul Macin si observ cu stupoare ca cei 2 amici de pedala nu au nici un gand sa faca un alt popas inainte de a ajunge la bac. Oftez adanc si incerc sa stau aproape de ei. De fiecare daca cand arunca o privire in spate ma vad ca-s lipsit de vlaga si reduc ritmul. Incearca sa-mi ofere un impuls impingandu-ma dar dupa putin timp revin la ritmul meu.

Ajungem in final pe bac. Tabla incinsa de soare se simte prin incaltaminte si aerul este greu respirabil. Nu mai am nici o picatura de apa si de fiecare data cand inspir simt pur si simplu foc prin nari, un foc ce coboara in adancul plaminilor si asa plini de praf. Imi iau pe rand ramas-bun de la colegii din aceasta tura cerandu-mi scuze ca i-am incetinit considerabil. Primesc in schimb incurajari si intr-un final ajung sa cred ca pentru prima mea iesire de acest gen nu m-am descurcat deloc rau.

Ajuns in sfarsit acasa nu stiu ce sa fac mai intai. Sa mananc, sa dorm? Praful de pe tot corpul iese repede in evidenta asa ca prioritatea numarul 1 este un dus rece…apoi somn, mancarea poate sa mai astepte; poate pana atunci dispar si durerile provocate de sa. Dupa mult meritatul somn uit toate neplacerile din aceasta tura si ma simt pentru moment implinit. Gasisem acea bucurie copilareasca, cateva momente de libertate, lipsite de griji si descoperisem o pasiune puternica, ce va ramane inradacinata in suflet pentru eternitate.

 

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Adierea vantului de vara cu gust de inghetata si doua cercuri – lumi de prietenii

Pe ea o chema Diana. I-am zis asa pentru ca avea cel mai larg zambet din lume si pentru ca surasul ei era pentru mine uzvor de fericire atunci cand copil fiind, sufeream in fiecare zi si intotdeauna din orice. Avea ochii negri si se potriveau de minune cu picaturile de vopsea neagra pe un fundal alb,de pe cadrul bicicletei mele, aproape confundandu-se. Desi au trecut 15 ani, bine imi mai pot aduce aminte de inghetata cu gust de vara si de copila, aidoma mie, ce-si purta in fiecare zi parul balai, lasat in voie si de bicicletele noastre gemene.

Era vara. Vantul adia lin, iar asfaltul orasului aproape pustiu inghitea orice urma de copil la orele amiezii. Aveam 12 ani, iar noi eram cele mai fericite fete din lume. Nu stiam pe-atunci motivul fericii noastre. Poate era din cauza ca tocmai sosise vacanta ori din cauza ca avem doua roti pe care sa incalecam si sa fugim departe de inabuseala orasului, undeva unde sa putem imbratisa tot verdele din lume. Nu a trecut mult timp, caci ideile au inceput sa zburde prin capul nostru, iar imediat au fost si puse la bataie. Ba una vroia sa ne pierdem prin Padurea Trei Copaci, ba alta venea cu ideea scaldatului in raul Barcau, insa in final, amandoua am ales aceeasi idee: sa ne avantam sa mergem pana la Suplacul de Barcau. Motivul? Era doar inghetata care n-avea nume, dar dupa gust, o puteai numi oricum, caci era cea mai dulce-acrisoara-de fructe-amestecate inghetata din lume. Soarele dogora pe cer, pe de-o parte si de alta a soselei ne intampina verdele ierbii amestecat cu nisipul adus in timp de masinile mari care faceau naveta de la rafinariile din localitate, iar in fata noastra ne intampina un pustiit de mare inselatoare, un miraj ademenitor si o dorinta pe ale carei carari am purces. Perindam ferice pe  drumul serpuit, in timp ce ambele calesti roiau ca niste caluti inaripati pe dealurile deformate, abrupte si sinuoase ale drumului ba asfaltat, ba pietruit, ba pecetluit cu piatra cubica. In departare am zarit un nuc singuratic. Era mare cat un gigant, insa era singurul personaj primitor de pe intregul traseu, iar noi infometate si insetate de la atata pedalat, ne-am retras un pic fastacite si curioase de grandoarea lui, la umbra, sub coroana verde si racoroasa, unde ne-am razamat bicicletele de trunchiul inscorburat de vietatile de prin zona, dupa care ne-am ghemuit, stand spate-n spatele si mancand sendviciurile pe care mama le-a pus la pachet cu mine.

Somnul ne batea pe la ochi, bicicletele zaceau inclazite si prafuite la umbra copacului, si nici o dorinta de-a pleca de-acolo nu ne mai clatina din loc. Totusi, ne-am adunat fortele si am curpins din nou soseaua incendiara. Trecem pe langa niste case doborate de vreme si de schimbarile acesteia, eram la vale, cand,pe neasteptate, ne-au sarit in fata cativa copii mai aprinsi la fata, si care au incput sa dea cu pietre-n noi. Nu intelegeam de ce. Azi nu pot decat sa ma gandesc ca erau gelosi pe mine ca o aveam pe Diana ca si prietena, si ca impreuna puteam sa zburam cu bicicletele pe sosele si prin parcuri. Cu tot antrenamentul lor, nu au reusit sa ne nimereasca, valea continuandu-si cursul, iar noi gonind dupa ea. Aveam aripi, ne simteam ca niste personaje din desene animate, si visam ca intr-o zi sa ne facem suficient curaj sa ne legam de spate niste aripi de lebada, pe care sa le vaslim pana sa ne luam zborul cu tot cu bicicleta. Urmatoarea localitate: Suplacul de Barcau. Aveam noroc, cooperativa de la care luam de obicei inghetata era deschisa si in ziua de duminica. Aici obisnuiam sa venim acum un an cu Diana si tatal Dianei tot pe biciclete, insa despre el atunci nu mai stiam decat ca a plecat in largul lumii cu tot cu bicicleta. Diana nu era trista. Stia ca se va intoarce candva. Eu, insa stiam ca nu.

Aproape lesinata din cauza caniculei am lasat bicicletele in grija Dianei si am mers sa cumpar cele doua inghetate. Inauntru era racoare si bine, iar daca tanti vanzatoare ma intreba de unde venim si ne invita sa sedem un pic la ea in magazin, cu siguranta nu indrazneam sa o refuz. N-a fost asa. Am cerut doua inghetate magice, iar in timp ce tanti mi le pragatea cu grija, se uita ciudat la mine, la final sfatuindu-ma sa nu le mananc repede pe amandoua ca am sa racesc. Si mama imi dadea mereu acelasi sfat. Diana cunostea un loc unde puteam sa ne scaldam bicicletele, asa ca, in cateva clipe ne-am si vazut curatandu-ne bicicletele. Apa curganda si rece ne inviora, noi saltam de fericire ca si doua caprioare prin cursul lin al apei, stropindu-ne reciproc, imitand fidel fericirea. Am ridicat bicicletele, ne-am rupt manecile de la tricouri, le-am incecat in apa dura si am inceput sa stergem tot ce era praf, ulei sau caldura, jos de pe cadrul bicicletelor, in timp ce ochii mei si ai Dianei se intalneau involuntar, scaldand in adancul irisului cele mai amestecate culori de pe pamant. Stiam ca fericirea tine doar cat razele soarelui scalda cerul, insa de data asta, marele astru se pregatea, prea devreme, sa plece pe alte meleaguri, si totusi noi doua mai croiam zambete pe fetele un pic imbujorate. La intoarcere, bicicletele parca mergeau singure, picioarele nu le mai simteam, cat era drumul de lung, noi ne jucam in mers pe bicicleta, imitand diverse personaje animate, stateam intr-un picior, ghidonam fara maini, fugeam saltand la vale fara sa folosim franele si faceam opt-uri atunci cand ne intampina un deal mai abrupt si mai greu de urcat. Picurii mari de ploaie ne-au prins chiar cand am intrat pe strada ce ducea in cartierul nostru. Pedalam ca doua mici nebunatice, ocoleam trecatorii speriati de picurii ceresti, radeam ca am reusit sa gustam din aroma de neuitat a inghetatei intr-o zi de vara caniculara, si eram fericite pentru simplul fapt ca moalele apei ne spala fetele infocate de razele soarelui si de oboseala.

La fereastra mea vedeam cum se iveste printre crengile copacilor chipul mamei. Expresia fetei striga de ingrijorare, ochii ei erau plansi si tristi. Cand ne-a vazut, am recunoscut un zambet familiar mie, semana cu cel al Dianei. M-a ajutat sa imi urc bicicleta in apartament si sa o bag in camera.

- De ce ai lasat usa deschisa, copila? iar mama se grabeste sa inchida usa pe care am lasat-o deschisa ca sa intre si Diana.
- Nuu! Mama, vine si Diana! am strigat la ea in timp ce mana mea apasa pe clanta si tragea tare de usa.
Cand am deschis-o, nu am vazut pe nimeni. Pe podeaua coridorului erau doar pasii mei de apa si urmele bicicletei mele. Am intrat in casa, m-am grabit sa deschid geamul sa o chem pe Diana sus. Parcul din fata blocului adapostea doar cativa copaci si doua-trei bicictele razamate, lasate in voia ploii. Ea nu era niciunde. Nimeni n-a vazut-o. Mama nu o va mai cunoaste niciodata, iar eu ma tem ca intr-o zi am sa pedalez pe langa ea si nu am sa o mai recunosc. Azi, nu pot decat sa ma gandesc la ea ca si la o invingatoare, ca a ajuns in Turul Frantei, ca a pedalat pe cele mai inalte piscuri, ca a prins in palma un nor, pe care l-a suflat, punandu-si o singura dorinta: sa devina realitate!

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Ciclomania

De mic copil mi-am dorit o bicicletă, mai ales că atunci erau la modă bicicletele care aveau ghidonul înalt și cu scaun aproape pentru două persoane, pe una ca asta un prieten mă mai lua în spatele lui, pe un drum aflat în pantă, și de multe ori ne alegeam cu câte o julitură de toată frumusețea.

Prima bicicletă pe care am avut-o a fost o bicicletă românească, la fel ca tot ceea ce găseai pe atunci, de mărime trei sferturi pentru bărbați, dar eram cam mic și din cauză că nu mă puteam urca pe ea, am tăiat bara de deasupra cu un bomfaier, dar nu mi-am dat seama că i-am slăbit cadrul bicicletei și aceasta a început să cedeze sub greutatea mea, ajungând cu pedalele la pământ. Am dus bicicleta la un meseriaș și mi-a sudat bara la bicicletă precum găsim la o bicicletă de damă, pentru asta putând, totuși, să mă plimb din nou cu ea. După vreo doi ani, m-au lăsat cauciucurile și nu am mai găsit în comerț aceleași mărimi de cauciucuri, fiind o serie limitată de biciclete, începând să merg cu ea fără cauciucuri, acea bicicletă făcând o gălăgie infernală ce te ducea cu gândul la o turmă de tauri de la coridă.

La vârsta de 14 ani, părinții mi-au cumpărat o bicicletă de damă, tot românească, cu toate că vroiam una bărbătească, însă în magazine nu prea găseai, în acea perioadă alte biciclete, în afară de cele de damă.

Cu acea bicicletă am făcut de multe ori naveta de acasă la școală, după fiecare drum spălând-o și ștergând-o de praf, arătând impecabil. Pot spune că era, totuși, o bicicletă foarte robust construită, parcurgând cu aceasta mulți kilometri prin împrejurimi dar și mai departe, pe drumuri de munte.

După mulți ani de zile, cadrul bicicletei a început să cedeze, mai ales furca acesteia, care am reparat-o de foarte multe ori, dar într-un final nu am mai reușit să mai fac nimic pentru ca aceasta să fie reparată.

O cunoștință de-a mea vroia să cumpere o motocicletă și neavând suficienți bani pentru a o achiziționa, mi-a spus că vrea să își vândă bicicleta pe care o avea de circa 2 ani. Ne-am înțeles asupra prețului și am încheiat tranzacția cu avantaje pentru ambele părți: eu m-am ales cu bicicleta, iar cunoștința mea cu suficienți bani pentru ca el să își ia motocicleta. Cât despre bicicletă, pot spune despre ea, că era foarte bună – avea roți ce avea spițe duble, fiind echipată cu toate accesoriile, inclusiv kilometraj. Din păcate, nu m-am bucurat prea tare de ea prea mult timp, fiindcă cineva mi-a sustras-o. Am declarat-o la MILIȚIE ca fiind furată, dar se pare că nimeni nu i-a găsit urma. Am încetat cercetările pe cont propriu după aproximativ o lună, nemaiavând vreo speranță că o voi mai găsi.

O lungă perioadă de timp, nu am mai avut bicicletă, ca și urmare a evenimentului descris anterior, nemaiavând încredere în a cumpăra o bicicletă, suferind în același timp și o pseudo-decepție.

În prezent am o bicicletă făcută pe bucăți, cadrul fiind de la un tip de bicicletă, roțile de la alta și tot așa, dar este, să zicem, cât de cât bună.

Pot afirma cu mare tărie că acest domeniu, al ciclismului, a fost dintotdeauna, pentru mine, o mare pasiune, felul în care funcționează aceste vehicule, construcția lor, posibilitățile de a le configura pentru a fi accesibile oricui, de la începători la experimentați este fascinant. Este drept că acum nu am cine știe ce bicicletă care să fie precum aceea care mi-ar satisface cerințele de la o bicicletă, dar până la următoarea, bicicleta pe care o am îmi asigură într-o oarecare măsură nevoia pentru sport și pasiune, atât de importantă pentru mine.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Hoţul te iubeşte

Septembrie 2010…

Terminăm o lungă tură de alergătură şi apoi ne îndreptăm spre velocipedele noastre…suntem doi…un EL şi o EA… şi încă 4 roti roboţi-2 biciclete cu frâne si saboţi…şi-n echipă-s toţi… când să mă aplec să-mi dezleg şi eu prietenul necuvântător,  ce realizez?! Era totul o mimă…iar eu eram un clovn… nu-mi legasem de fapt bicicleta de stâlp… am plecat cu gândul că am legat-o bine si fără nici o umbră în gând, cum că eu de fapt, am lăsat bicicleta complet liberă, doar simplu rezemată de copac, cu un şarpe de plastic atârnând complet inocent şi incapabil să muşte mortal, în caz că o mană rea ar vrea sa vâneze bicicleta mea.

-“Lux”-imi zice EL, râzând…

-“Luxemburg”-răspund tremurând…

-”Noroc că înca e soare şi nu a ieşit nimeni la vânătoare!…”-tot EL…

Şi atunci, ce bec se aprinde în camera minţii mele?! Să joc jocul dur: bicicleta să i’o fur. Plasarea evenimentului în timp: 1 aprilie 2011… spaţiu încă necunoscut…rădăcina ideii a rămas scrisă negru pe alb, astfel încât ea să nu ajungă să plutească pe marea uitării…şi timpul şi’a făcut datoria, “tic-tace” şi face…a sosit albul cu frigul lui ameţitor şi apoi miraj,verdele a început să prindă curaj…

Deja pe calendar scria MARTIE… subit, EL primeşte o misiune intergalaxială, în afara spaţiului carpato-danubiano-pontic, în perioada 28 martie-14 aprilie-ofertă imposibil de refuzat… dar cum rămâne atunci cu mine şi cu ideea mea?! În urma Marelui Sfat Obştesc la care au participat mai marii înţelepţi ai celulelor mele neuronale, se hotărăşte urmatoarea: proiectul nu va fi abandonat, ci urmează a fi executat cât mai rapid cu putinţă, înainte ca EL să plece şi să mă lase rece. Ce se întamplă cu mine noaptea?! Visez ipoteze, ce şi cum să fac… ziua coc, încerc să coc ideea… dar nici cum, nici cum, nu vad răsărind tulpina, pământul fiind probabil tare si nesăpat…vorbesc despre asta cu prieteni, colegi, familie, lume pestriţă şi încerc să culeg cât mai multe păreri, astfel încât eu, ca un centralizator de date, să pot da o soluţie. Aud atâta “-Nu! Nu o fă!”…. încât asta ma îndârjeşte şi mai tare şi mă apasă adânc ca un blestem. “-Vreau să fur bicicleta IUBITULUI meu”-asa începea conversatia mea cu oricine îmi părea că m-ar putea ajuta în privinţa asta… apoi, auzeam: “-De ce ai face asta?” ,“-Scopul?”, “-Motivul?”….”. “-Simt că trebuie să o fac… mă gândesc la asta de prea multă vreme şi acum e ca o nebunie…singura metodă să scap de nebunie este să pun planul în aplicare… trebuie să văd cum reacţionează…oricare ar fi preţul”… “-Îţi vei distruge singură, încrederea lui în tine…Şi acest lucru va construi un zid între voi, greu de dărâmat apoi”. “-Poate se va gândi că într-o zi vei vrea să îl omori…şi faţă de tine va purta mereu un scut”… şi cu cât auzeam mai mult din astea, haine ale aceloraşi sfaturi, că nu e bine ce fac, cu atât doream mai mult să o fac…si deja începeam să consider asta ca un test….ca si cum i-aş da un test… şi chiar dacă m-ar fi durut dacă nu l-ar fi trecut, acum trebuia dat… cum să se supere el pe mine, că i-am furat bicicleta?! Dacă se va întampla asta, atunci unde suntem NOI?! Atunci NOI nu mai merităm să fim… şi am ignorat toate “nu’urile”… şi fără să cer de la cer, m-a plouat cu noroc… fără ştirea lui, am reuşit să multiplic cheia de la antifurtul lui… următorul pas: căutam actori….căutam voluntari…figuri  pe care EL să nu le ştie, dar care să facă parte din jocul meu…de ce atatea respingeri?! “eu nu mă bag”-bis bis bis….îmi aduc aminte de un vechi prieten, ca o ultimă soluţie şi-l sun: “Vreau să fur bicicleta IUBITULUI meu….mă ajuţi?!”… şi-i dau detalii…. şi continui să vorbesc  şi nu mă întrerupe şi eu încep să cred… şi apoi aud “da…da, te ajut!”… şi a venit  marţi-ca la jocul de table… ora 12:00…mă întâlnesc cu voluntarul… îi spun scena mea: “-EL, iese de la servici în fiecare zi la ora 13:00, are pauză de masă 45 minute şi vine să mănânce aici la cantină şi îşi leagă bicicleta de stâlpul acesta”-deja îl familiarizez cu locul… “eu vreau asa: EL intră la cantină, noi îi dezlegăm frumos bicicleta cu “cheia Sol” şi apoi, în momentul în care iese pe poartă, tu deja să fii pe bicicleta lui, dar nici prea departe, astfel încât să te poată vedea şi chiar să fim siguri că te vede… şi apoi tu îi dai pedale, iar el va alerga după tine, dar nu te poate ajunge şi iţi pierde urma şi tu vii cu bicicleta lui la mine şi apoi eu aştept să mă sune-simt că mă va suna…el ştie că eu sunt la un interviu… şi menţin suspansul….şi apoi il sun şi îi spun adevărul…”…..voluntarul mă ascultă şi apoi ia el cuvântul: “-Cât de rapid e prietenul tău?! Dacă nu apuc să prind viteză?!…Dacă va începe să strige pe stradă: “Prindeţi-l prindeţi-l” şi lumea îmi va pune piedici?…Dacă primesc un pumn?!….Mi-e frică…în scena asta, mi-e frică”…. Deja EL sosise cu bicicleta, a legat-o de stâlp şi a intrat înăuntru la cantină… planul B mi s’a părut unul mai puţin bun, dar nu punea in pericol viaţa şi siguranţa voluntarului. ..ieşim din ascunzătoare… acţiune: eu i-am dezlegat bicicleta şi am dispărut cu ea din peisaj, pe alte cărări… Voluntarul stătea lângă stâlp şi astepta. În momentul în care EL a iesit din cantină…a văzut ca îi lipseşte bicicleta… primul lucru: mă sună…nu îi răspund pentru că vorbesc la telefon(cu voluntarul)… EL intră într-un local peste drum şi lansează acolo întrebări…Iese agitat…primesc mesaj: “Mi’a furat bicicleta”… Mai dă o tură în jurul stâlpului şi parcă atunci începe să vadă şi altceva… pe altcineva… se apropie de voluntar-acesta vorbea la telefon(cu mine)…întrerupe convorbirea-aparent…şi îi  răspunde la întrebari…EL îl intreabă: “-Era aici o bicicletă legată. Stai demult?! N’ai văzut pe nimeni?!”. “-Ba da, am văzut doi băieţi, dar foarte scurt, au luat’o si unul alerga pe lângă”…. EL a mers atunci să vorbească cu portarul de la cantină… acesta a început să caute casetele video… trecuseră deja 7 min….atunci i-am trimis mesaj, deşi voluntarul mi-a sugerat să nu-i trimit mesaj ci să-l sun, că cine stă acum, în situatia lui să citeacă mesaje?!:”Hoţul l-am văzut…Hoţul îl cunosc….Hoţul sunt eu”… instantaneu, după trimitere, îmi sună telefonul….era EL…”-No, unde esti?!”-vocea lui am simţit-o ca un spin.….şi i-am spus unde sunt şi ne-am întâlnit… la infinit…”-Fix atunci, formam 112-când am primit mesajul de la tine….am sunat şi la firmă să le zic că întârzii, că mi s-a furat bicicleta”…”-Du-te, că intârzii!”-i-am zis…i-am predat bicicleta şi am fugit şi inima îmi bătea tinzând să-mi spargă pieptul, pentru că aş fi vrut să îmi cer iertare şi n-am făcut-o…şi pentru că mă simţeam un drac…

 

Interviul realizat păgubitului de însusi hotul în seara zilei respective, a reliefat următoarele:

Declaraţia păgubitului: “-M-am gândit prima dată că e ceva şmecherie de la tine şi te-am sunat…dar când am văzut că era ocupat, mi-am anulat din start ideea că ai fi implicată în treaba asta – e clar cu alte treburi, în plus, ştiam că eşti la interviu”

… şi discutand şi suferind,  ne ţineam în braţe tot mai strânşi….”Unde e zidul?!”m’am intrebat…  nu s-a născut nici un zid, contrar prezicerilor celorlalţi….Şi fetei i-a fost şi mai drag pentru că EL a rezistat la jocul ei monstrous… şi mai trăiesc şi astăzi şi mai mari şi mai tari şi au atâtea vise… iar EA, alţi drăcuşori…

Şi-am mâncat o frunză de salată şi v-am spus povestea toată.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Prima data cu bicicleta

Unchiul ne-a luat bicicleta… cum era normal, tot familionul am iesit pe un frig taios sa incercam bicla. Ce mai conta, ca afara era aproape ger, ca aveam treaba sau ca unii sint anti-sportivi declarati. Mami si tati urmaresc in fiecare vara, aparitia bicicletelor de inchiriat in Mamaia, cu lacas pentru bebe in fata, asa am putea fi chiar fericiti daca insusi printisorul ar merge singurel pe bicla.
Ne visam peste citiva ani, toti trei faciind o cursa pina la capat la butoaie pe biciclete. Am impaca pe toata lumea: mami ar mai da jos din kilograme, tati la fel, iar Gabi ar face miscare, ceea ce i-ar prinde tare bine, la cata energie are.
Asa ca stabilim iesirea de citeva zile… bicicleta curatata, lustruita, aranjata si imbunatatita, numai buna de actiune. Gabi imbracat bine, noi emotionati… marele eveniment sa inceapa.
Numai cei care au copii pot intelege cred ce inseamna “prima daca cu sau pe … ” in viata puiului tau. Numai trecind prin asta, realizezi cum intreaga ta lume se invirte in jurul puiului de om care experimenteaza noi si noi lucruri, iar tu esti acolo, sa-l vezi, sa-l ajuti si sa-l inveti. Nu poti rata asa ceva, nu poti renunta la asta pentru nimic in lume.

Am pregatit “ceta”, am umflat rotile si am aranjat saua si ghidonul si sa vedem piciul in actiune.


Cum era de asteptat, cind s-a vazut inconjurat de o armata de adulti, i-a trecut rapid prin cap, ca va fi mai amuzant sa fie impins sau tras decit sa depuna efort.

Asa ca ne-am conformat si cu rindul al impins puturosul – care-si manifesta insa incintarea prin zimbete si chiuituri.

Asteptam sa vina caldura, sa prestam si singurei, nu numai prin tragere / impingere.

Dar ca un prim contact, a fost placut. (avind in vedere ca a stat aproape 1 an in garaj… speram la vara sa-si scoata pirleala).

Povestea se gaseste si pe blogul http://baby-s-diary.blogspot.com/2011/03/prima-data-cu-bicicleta.html

Un mijloc de aventura

De cand eram mic, voiam sa stiu sa merg pe bicicleta, ca orice copil normal, de altfel. Fratii mei mai mari aveau o cursiera rosie, era iute ca vantul (asta daca vantul nu se punea sa bata din fata) iar cand ma uitam la ea, parca ma uitam la un om gigantic, caci aveam doar 8 ani si stiam ca e prea mare pentru mine. Cum as putea sa indraznesc sa ma sui pe ea, pe bicicleta aceea enorma si sa ma dau? O admiram de sub ghidon, in fiecare zi ii apasam franele, ii inspectam cadrul si rotile extrem de subtiri, gandindu-ma ca intr-o zi am sa merg si eu pe ea. O visam mereu, o visam noaptea cu ochii inchisi, iar ziua visam la ea…cu ochii deschisi. Intr-o zi, ea nu mai era acolo, si nici a doua zi nu a mai aparut. Pesemne, fratii mei au dat-o cuiva sau au vandut-o, fara sa stie, insa, ca odata cu plecarea bicicletei, mi-au alungat si mie visul de copil. Continue reading

Universul ca Bandă a lui Moebius sau ca un opt de bicicletă

Mi-a luat două ore să scriu această propoziţie.

 

Pe cât de mult aş vrea să am o bicicletă, la fel de mult urăsc să închid în cuvinte ceea ce simt. Povestea mea nu e cu nimic mai specială decât a altora, sunt doar o fată care a urlat în parcul Izvor, de fericire că a îmblânzit “calul argintiu”, aşa cum îl numeşte Doro.

 

Mi-a mai luat jumătate de oră să scriu propoziţia asta.

 

Mi-am dat seama că nu pot scrie poveşti despre biciclete; când închid ochii, îmi vin în cap oamenii care au pedalat în viaţa mea. Pe unii din ei îi cunoaşteţi cu toţii, alţii vor rămâne eroi necunoscuţi.

 

Până toamna trecută, orice contact cu bicicleta implica vânătăi şi julituri serioase. Îmi ating acum cicatricile şi zâmbesc : a meritat.

 

Am venit în Bucureşti în septembrie cu inima plină de grâu copt, aşteptând pe cineva să-l culeagă şi să facă din el pâine. N-a venit, iar grâul ce trebuia cules încă din iulie s-a scuturat. 16 septembrie – ziua când am cunoscut-o pe Doro. Mi-aduc aminte cât de speriată eram şi cât de mult încercam să fac ca totul să pară cât mai natural. După câteva ture pe aleile parcului Izvor, începeam deja să ne cunoaştem, iar bicicleta nu mai era un bidiviu nărăvaş.

 

În săptămâna care a urmat, am aflat mai multe despre fata care vorbea rar, dar răspicat, şi despre peripeţiile ei. Apoi, într-o zi care a început ca toate celelalte zile, sub un soare care strălucea la fel pentru toţi oamenii, în acelaşi parc pe care îl voi iubi mereu, Dorothea mi-a dat vânt în Univers; brusc, nu mai era nimeni care să ţină bicicleta din spate, iar eu pedalam, pedalam spre fericire – n-am atins-o, am atins în schimb asfaltul pentru că lecţia despre frânare a venit mai târziu. Cineva mi-a zis azi că fericirea nu este o stare continuă şi că există doar momente de fericire – important este ca ele să fie complete, nu lungi.

 

Ziua aceea a fost un cerc circumscris fericirii mele.

 

La ora la care vă scriu, Dorothea este înapoi în Berlin. Nu i-am spus : “La revedere”, pentru că nu ştiu încă dacă asta se va mai întâmpla. Visam să străbatem drumurile Europei pe bicicletele noastre. Visul ca viaţă, viaţa ca vis …

 

Această poveste nu este despre biciclete, ci este despre Doro. Ştiu că nu merită un premiu şi nici nu am pretenţia la unul. Tot ce vreau este să-i dau Dorotheei ce este al Cezarului. Probabil toţi îşi amintesc ziua în care şi-au făcut din bicicletă un prieten. Pe 20 septembrie, eu am câştigat doi prieteni şi sper să nu-i pierd niciodată.

 

Dorothea a reuşit ce n-au putut Geo Atreides şi alţii ca el. Nietzsche vorbea undeva despre fericirea pură, care ne transformă în supraoameni; n-o să uit ziua de septembrie când în loc de picioare mi-au crescut roţi şi mă plimbam şerpuit prin galaxie. Un asemenea moment l-am mai trăit doar o dată, în somn, când am visat că cineva îmi spune “Te iubesc”.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Cicleta dubla

A fost odata, ca niciodata – a fost, cam pe cand soarele si luna nu se certasera inca si convietuiau, fericiti, pe acelasi cer, un regat care se intindea peste mari si tari, cu o natura luxurianta si pasari nemaivazute. Acest regat apartinea Regelui si Reginei de Miazazi, care domneau peste supusii lor in cel mai intelept mod cu putinta inca de la inceputurile Timpului. In acest regat fiecare avea un rol bine definit, tocmai pentru buna desfasurare a evenimentelor: astfel, batranii tineau adunari in salile de bal ale palatului regal, in scopul educarii tinerilor, care la randul lor ajutau in imparatie in functie de aptitudini, femeile se ocupau de straiele celor ce locuiau in tinut, iar barbatii rezolvau aspectele ce implicau forta fizica. Totusi, exista un anumit grup de tineri ce nu se supuneau acestei planificari minutioase: acestia erau cavalerii. Ei erau initiati de catre insusi Regele tinutului in arta manuirii armelor si instruiti de fostii cavaleri sa calareasca cei mai naravasi si, totodata, nobili armasari din imparatie. Toti locuitorii regatului ii admirau, insa indeosebi copiii – lasati in voie toata ziua, acestia se jucau calarind ponei si prefacandu-se a fi cavaleri, caci intr-adevar aceasta era aspiratia fiecarui baiat aflat la o varsta frageda.

Mihai era unul dintre baietii din acel regat care nu faceau parte din grupul cavalerilor. Desi era de o inteligenta sclipitoare, iar spiritul sau avea o rigoare matematica de invidiat, acest tanar era un exponent perfect al ideii de paradox, caci pe cat era de inteligent, pe atat era de aerian si visator, asa incat, in ciuda calitatilor sale, fusese catalogat ca “neindemanatic” si repartizat la bucatarie. Cum el avea totdeauna o idee de ansamblu asupra ingredientelor, reusind, astfel, sa determine cantitatile exacte necesare diverselor mancaruri, fu curand numit bucatar sef. Baiatului, insa, ii statea inima la statutul de cavaler, la care continua sa spere, asa incat intr-o zi se hotari sa faca ceva in privinta asta – si ce altceva ar fi putut sa-i impresioneze Rege si Regina mai tare decat castigarea unui turnir? Trebuie precizat faptul ca turnirele nu presupuneau abilitate in lupta cu armele, ci constau in intreceri intre cavaleri – o lupta ar fi denotat indrazneala si indemanare, pe cand o intrecere ar fi spus ceva si despre firea castigatorului, caci, pentru a cuceri victoria, ar fi fost necesar ca intre cavaler si calul sau sa existe acel respect mutual dintre un stapan ferm, dar corect si supusul sau loial. Dupa ce reflecta asupra acestor aspecte, Mihai isi lua inima in dinti si se prezenta in fata comitetului care ii trecea intr-un registru pe toti cei ce doreau sa participe la competitie. Cand baiatul le spuse celor din comitet ca e un simplu bucatar, acestia il luara in ras, neconsiderandu-l apt pentru a lua parte la turnir – totusi, dat fiind faptul ca nu era specificat in regulament faptul ca tinerilor participanti le era necesar titlul de cavaler, Mihai fu trecut pe lista de concurenti.

Ziua turnirului sosi in scurt timp si majoritatea locuitorilor din regat se adunara in fata palatului regal, unde se dadea startul competitiei, pentru a-l vedea pe concurentul despre care umbla zvonul ca nu ar fi cavaler. In momentul in care Mihai isi facu aparitia, toti ceilalti participanti erau in sei, pregatindu-se a le da pinteni cailor la un simplu gest al Reginei, ea fiind cea care facea onorurile la astfel de evenimente. Mare le fu mirarea celor de fata cand il vazura pe baiat sosind nu calare, ci mergand alaturi de un dispozitiv ciudat ce semana izbitor cu un mecanism folosit in bucatarie. Vazand mirarea supusilor sai, Regele se simti obligat sa-l intrebe pe tanar ce reprezinta dispozitivul adus; Mihai il lamuri, spunandu-i ca acesta era calul sau – trebuie adaugat faptul ca ceea ce adusese tanarul era, la baza, o cicleta dubla, folosita, intr-adevar, la bucatarie; aceasta consta din doua roti zimtate si o manivela care punea cele doua roti in miscare, asa incat, daca cineva invartea de manivela, acestea incepeau sa se roteasca in sensuri diferite. Cicleta dubla era utilizata pentru amestecarea diferitelor mancaruri gatite in cazanele uriase, in care se prepara mancarea pentru supusi – cum acestea erau extraordinar de mari, unui singur om i-ar fi fost greu sa invarta in ele, iar cicletele usurau munca. Ele erau intrebuintate si pentru pisarea diverselor fructe, pentru copiii mici din regat carora nu le dadusera inca dintisorii. Mihai modificase, totusi, cicleta dubla, asa incat acum avea inca alte cateva componente, mai exact doua tije de metal atasate vertical cicletei, una sustinand o alta tija, orizontala, iar cealalta fiind suportul unei platforme de marimea unei paini din care s-ar fi saturat o familie cu doi copii. La semnul Reginei, Mihai incaleca cicleta dubla cu dezinvoltura, isi aseza talpile pe cele doua manivele (adaugase inca una, pe langa cea initiala), se aseza pe mica platforma si incepu sa pedaleze. In momentul in care tanarul facu aceasta, rotile se pusera in miscare si, in loc sa se invarta in sensuri diferite, cum se asteptasera cu totii, incepura sa se roteasca in acelasi sens. Pe parcursul turnirului, caii cavalerilor incepura sa oboseasca, asa incat acestia, desi initial aveau un avans considerabil fata de Mihai, fura depasiti de tanar, care isi pastra zelul cu care pedala. Desi considerat neindemanatic, baiatul avea o conditie fizica buna, fiindca totdeauna sperase sa faca parte din grupul cavalerilor, asa incat, bizuindu-se doar pe fortele proprii (fata de ceilalti cavaleri, a caror sansa se a castiga depindea si de caii acestora), Mihai termina cursa primul. Membrii comisiei care valida sfarsitul cursei, aceiasi cu cei ce faceau inscrierile, ramasera perplecsi.

Cu ajutorul ingeniozitatii sale, Mihai isi castiga statutul de cavaler al acelui tinut, Regele si Regina incoronandu-l in fata a mii de tineri entuziasti, iar baiatul, in semn de apreciere pentru titlul onorific primit, confectiona cate o cicleta dubla (pe care o denumi “bicicleta”, pentru simplificarea sintagmei) pentru fiecare locuitor al imparatiei. Povestea despre fapta lui Mihai circula multa vreme dupa aceea printre copiii tinutului, tot timpul dornici de povesti, iar ei renuntara la obiceiul de a calari ponei si incepura sa se plimbe cu bicicletele, ca simbol al faptului ca ei sunt cei de care depinde transformarea visurilor in realitate, activitate ce se pastreaza pana in zilele noastre.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Universul pe doua roti – antidotul pentru toti

Bicicleta. Acest lucru mic pentru om dar mare pentru omenire, inzestrat cu doua roti ce ne redau calea cunoasterii reprezinta pentru mine, totul ansamblat intr-un obiect. Aspectul ei gratios ce strabate munti si mari te ajuta sa atingi uneori starea de realizare absoluta. Ca o pasare zburatoare, in splendoarea ei, pe aripi de vant te ghideaza spre o alta lume. Totul a inceput intr-o fierbinte zi de vara unde vantul respira clipe si soarele sorbea nori. Mergand spre casa bunicilor, printre mormane de praf si frunze uscate zacea o veche bicicleta sub umbra unei salcii care parca plangea dupa ea. De acolo a inceput totul. Zi de zi visam cum timpul se scurge pana la ziua cand voi pedala voios pe culmile vietii in plina putere. S-a intamplat si mi-am atins unul din vise.

Cu cateva milioane de secunde mai tarziu alaturi de prietenii mei, singurul dar care ti-l faci nu-l primesti, am invatat sa merg pe bicicleta. Metru cu metru s-a facut kilometru intr-un final si am invatat sa merg pe bicicleta fiind capabil sa pot descoperi lumea cu un mijloc sanatos si sigur de transport, eficient si cu durata incomparabila de viata fata de a altor mijloace.

Cu pleata in vant, cu ochii tremurand si cu soarele pe tampla e minunat sa mergi pe doua roti cunoscand lumea ta. Atunci a fost inceputul cunoasterii. In copilaria oricarui copil bicicleta reprezinta motivul principal al aventurilor amintite mai tarziu. Una din amintirile mele cu bicicleta e aceea ca acum destui ani, atunci cand tot ce zbura se manca, imi doream nespus de mult o bicicleta pentru a intra in rand cu prietenii mei. Din pacate acest vis mi-a fost amanat dar indeplinit intr-un sfarsit glorios. Atunci am avut o problema, sa zic medicala prin care nu puteam avea voie sa pedalez. Excluzand aceasta mini-poveste acum asta este una din accentuatele mele pasiuni.

E minunat vara, cand soarele face ochi, sa te trezesti cu bicicleta langa tine, sa scoti capul pe fereastra si sa simt mirosul de mar din gradina bunicilor apoi sa pleci la plimbare cu rasaritul cu bicicleta. Pe apele raului soarele danseaza ametitor si se oglindeste in spitele bicicletei de argint. Toamna, incruntata si plangacioasa are si ea partile sale bune atunci cand prin ploaie ne plimbam cu bicicleta fiind ametiti de milioanele de picaturi ce ne acopera fruntile.

Iarna, are si ea farmecul ei atunci cand ne plimbam cu bicicleta si alunecam pe gheata proaspat formata si sprancenele se transforma in mici turturi de gheata. Anotimpul meu preferat este primavara din toate punctele de vedere. Primul motiv este acela ca zilele sunt perfecte din punct de vedere meteorologic, natura reinvie fiind totul verde, norii de iaurt apar pe cerul albastru iar, pasarile isi reiau concertul deci totul se reinnoieste. Copii cu bicicletele descopera noi taramuri verzi, cainii alearga de bucurie iar fluturii se oglindesc in lac.

Acum pot incepe si cu a fost odata, sa relatez o poveste imaginara posibil transpusa si in realitate. Il chema Ionut, avea 17 ani si principalul sau mijloc de transport catre scoala era singura bicicleta a familiei mostenita de la bunicul sau.

Statea la marginea orasului intr-o camaruta mai mare, impreuna cu cei 2 frati si mama lor, tatal fiind plecat la razboi. Scoala de unde facea parte era in celalalt capat al orasului. Cu toate ca era un copil amarat stia sa se faca prieten cu oricine. S-a imprietenit cu un baiat Paul, acesta fiind opusul lui. Paul nu invata si se folosea de prietenia lui cu Ionut pentru a fi ajutat la teme. Intre ei a aparut Maria, colega cu amandoi, o fata frumoasa cu ochii castanii si parul lung. Ionut se simtea marginalizat datorita sitatiei lui materiale. La scoala venea cu bicicleta mereu iar ceilalti colegi cu masina razand de el. Dupa ce prietenia intre el si Paul s-a rupt Maria a ramas frontul principal pe care ei aveau sa se lupte. Umil si tacut, Ionut se indreapta la scoala cu bicicleta ruginita ce scartaia gros a bunicului sau. Pe partea cealalta a soselei se afla Paul care sfidator si mandru radea de Ionut, vechiul lui prieten ce era dator pentru toate notele lui mari la diverse materii. Intr-o zi calda de martie, mai precis, de Martisor, Ionut fiind indragostit de Maria, isi vinde gentuta veche de piele de la bicicleta pentru a ii lua un martisor alesei lui. Maria, ramane surprinsa cand vede ca este singura fata din clasa ce primeste un simbol primavaratic de la singurul baiat ce daruieste in semn de afectiune. Aceasta il imbratiseaza si simte caldura lui sufleteasca cu care o primea.Paul, vanat de manie si invidie se gandeste sa ii cumpere Mariei cel mai scump martisor si i-l da a II-a zi dar aceasta refuza. Ea, incepe spre dezamagirea lui Paul sa-l placa pe Ionut din ce in ce mai mult. In fiecare dimineata acesta in plimbarea lui cu bicicleta facea un popas si statea cu Maria sub nucul ei de la poarta ciuruit de razele soarelui. Intr-un final Ionut a invatat-o si pe Maria sa mearga pe bicicleta plimbandu-se amandoi prin viata. Cei doi erau cei mai fericiti.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

Cap şi pajură

       -“Şi ia-ţi şi fierul ăsta nenorocit, că oricum nu iau nici un ban pe el, nici măcar la fier vechi! “Vorbele îi zgâriară auzul odată cu scârţâitul portii. Privi bicicleta hodorogită şi chinuită de ani mulţi si rugină.O ridică si plecă ţinând-o de ghidon. Încotro? Nu ştia , dar cât mai departe de locul ăla blestemat.Nu era trist, era ciudat, cu toate că porţile i se-nchideau în nas si n-avea unde să doarma la noapte, era liniştit. E bizar că, tocmai atunci când toate speranţele ne sunt năruite suntem împăcati cu noi înşine! Un scâncet îi aduse aminte de Max. Nu avea ce-i da să mănânce, si asta îl duru un pic.-”Nu plânge Max, lasă ,că o să ne descurcăm noi cumva! Câinele îl privi neîncrezător si urmă bicicleta care troncănea din toate încheieturile, pe un drum al cărui capăt nu-l ştia.
     -“Hei, tu, ăla cu bicicleta! Vino un pic!”. Tresări , oamenii nu-l opreau niciodată să-i zică o vorbă bună.Paşii îl duseră totuşi spre tânărul îmbrăcat bine care-l strigase. “Vrei să faci un ban?” Cuvintele nu sunară prea bine, dacă –l punea să fure, sau mai rau?-“Depinde!” . Tânărul simţi teama din glasul lui, şi începu să râdă: -“Stai liniştit, nu o să faci ceva ilegal. Cum te numesti?Pe mine mă cheama Bogdan.” Cuprine mâna întinsă şi o simţi caldă si blândă ca şi privirea celui din faţa sa. Nu era obisnuit şi îsi trase speriat mâna înapoi. “David.”Şi vorbele îi tremurară putin. –“Bine, David, uite cum stă treaba.Eu am o mică afacere de publicitate. Am vazut că ai bicicletă, nu vrei să lucrezi pentru mine? Distribui pliante in cutiile poştale din comunele alăturate. N-o să-ţi fie uşor, dar e un ban câstigat cinstit. Îti dau 20 de lei pe zi!”
Nu-i venea să creadă! Era o glumă , sau cineva acolo sus îşi adusese aminte de el? Oricum ar fi fost, nu avea de ales. Privirea îi căzu pe Max, care se întinsese la marginea drumului, respirând greoi.”Bine. sunt de acord. Bogdan zâmbi, cald,nu superior cum făceau toţi în ultima vreme in faţa lui. “Bun. Atunci ne-am înţeles. Unde stai?” –“Acum nicăieri. Tocmai am fost dat afară de la ultima gazdă că n-am avut să-i plătesc. “   -” Vino ,am eu ceva, nu-i cine ştie ce , stai câteva zile si dacă nu-ţi convine îţi dau bani şi îţi cauţi în altă parte!
      Camera nu era întradevăr cine ştie ce, dar era un acoperiş deasupra capului.Avea un pat şi o masă, dar erau de-ajuns pentru el. Era o anexă din firma lui Bogdan , acum dezafectată. -“Poţi sta cât vrei aici, eu oricum n-o mai folosesc. Mă duc să-ţi pregătesc ceva de mâncare şi mai vorbim după, ok?”
Rămas singur , îl cuprinseră gândurile. Cine era omul ăsta? Si ce voia de la el? Îi era teamă, nimeni nu-i mai oferise ceva fără să-i ceară însutit înapoi. Bogdan se-ntoarse cu o farfurie pe care erau doi cârnaţi aburinzi, cartofi prăjiţi şi un pahar cu lapte. -“ Scuză-mă, nu mă pricep prea bine la bucătărie, şi prietena mea e plecată din localitate”. Dupa ce termină de mâncat , Bogdan mai rămase un pic să vorbească. Era seară şi n-avea nimic de făcut. Vorbiră mult ,pâna aproape de miezul nopţii, îşi descoperiră puncte comune şi în momentul în care Bogdan se ridică să plece, parcă erau prieteni de ani buni ,nu de cateva ore. “Aşa rămâne, David. Mâine la prima oră o să-ţi aduc listele cu adrese unde trebuie să distribui pliantele. Noapte buna!”
         A doua zi începu lucrul. Nu era greu, şi Max îi ţinea companie. Bogdan îi aduse ceva piese pentru bicicletă şi un telefon.
Trecură câteva luni şi David se schimbase radical. Bogdan îl inscrisese la facultate, urma ca din toamnă să înceapă cursurile.-”Şi slujba?” –“Lasă că o să-ti găsesc ceva de lucru la Bucuresti, şi oricum eşti la fără frecvenţă!”
      Era dimineaţă, şi era toamnă. Maşina lui Bogdan opri lângă el.-” Hei, David am ceva pentru tine!” Coborî din maşină şi deschise portbagajul, în care se vedea un pachet învelit în carton si folie.-”O montezi singur sau te-a jut?” Era o bicicletă, nouă, cu vaselina pe ea, mirosind a magazin. Lacrimile care-i picurau acum lui David din ochi nu mai erau amare, erau de bucurie.-”Nu pot s-o primesc Bogdane, e prea mult!” -“Stai liniştit, te-am păcălit un pic cand ne-am cunoscut! De fapt ,salariul tău e de 30 de lei pe zi!Ţi-am oprit 10 lei pe zi pentru că ştiam că-ţi doreşti o bicicletă nouă! Aşa că e cumparată pe banii tăi”. Nu mai avea cuvinte sa-i multumească omului din faţa sa, dar pe limbă îi veni o întrebare care-i dădea târcoale de multă vreme:-”De ce faci toate astea pentru mine?” –“David, vezi tu, şi eu am fost ca tine, şi nu m-a ajutat nimeni. Am simţit că eşti un om bun. Ăsta-i singurul motiv! “ -“O să-ţi pot mulţumi vreodată?” -”Da, faptul că-mi eşti prieten e mai presus de orice răsplată!”.
       Era fericit!Bicicleta cea nouă mergea perfect, însă nu se-ndurase nici de cea veche s-o arunce, era o parte din viaţa lui. Max mergea în urma lui ca de obicei  şi nimic nu părea că poate să-i strice dimineaţa aia superbă de octombrie. Deodată îi sună telefonul. Era numărul lui Bogdan, însă o altă voce, impersonală, se auzi din celălalt capăt:-”Alo, domnul Răcaru David?” Inima-i bătea cu putere, simţi că s-a-ntâmplat ceva rău.”Da, eu sunt. Dumneavoastră cine sunteţi?” .Ar fi dorit să rămână surd , să nu audă cuvintele care urmau! -“Mă numesc Stoenescu Raul, agent de circulaţie. Îl cunoasteţi pe domnul Stoica Bogdan? “-” Da , s-a-ntâmplat ceva ?” -”Domnule Răcaru , îmi pare rău să vă anunţ, dar Stoica Bogdan a decedat in urma unui accident de circulaţie!”.

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.