Miza este viaţa!

Sunt unele momente în viaţă care te marchează pentru totdeauna, te schimbă în feluri nebănuite şi după care, orice optică ai fi avut înainte nu-şi mai află sensul. Bunăoară, pentru mine, a fost clipa din care n-am mai privit niciodată o bicicletă, cu aceiaşi ochi. Nu mai ştiu câţi ani au trecut de atunci, dar ziua aia putea la fel de bine sa fi fost ieri….

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Prin fereastra cabanei văd cerul cum se scurge neîntrerupt, ca o pânză cenuşie peste tot şi peste toate. De patru zile plouă încontinuu….

-          Dacă mai plouă mult, ne ia Lotru pe sus cu tot cu casă, zice Mike, uitându-se şi el îngrijorat la ploaia care parcă, uite, s-a pus şi mai tare….

E băiat bun, Mike. Fost instructor de paraşutism în armată, şi-a rupt spatele în două locuri, în urmă cu mulţi ani, după ce-a ratat aterizarea. Dar tot nu s-a lăsat, după ce-a stat şapte luni în spital, s-a apucat de parapantă şi de munte. Cu el am făcut vara trecută Făgăraşii…

-          Tu ai semnal? Tot Mike.

-          Nici măcar o linuţă…cred că e ceva cu releul. Ziceau băieţii de la Canton c-a fost furtuna mare pe munte, săptămâna trecută…

-          Perfect! Maşină stricată, semnal ioc…şi mai e şi vremea asta de cacao…Imediat ne prinde Crăciunu…sau Anu Nou…

Vremea era superbă când am ajuns aici, în urmă cu o săptămână, dar n-a ţinut mult şi s-a stricat cumplit. Teoretic ar fi trebuit să plecăm astăzi cu maşina care s-a stricat şi ea…

Nu eram singuri, venisem în grup de patru persoane: eu, Mike, Amalia (prietena lui Mike) şi verişoara mea, Andreea. Patru sibieni cu dor de ducă, acum blocaţi la o cabană de pe Valea Lotrului din pricina unor împrejurări nefericite. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Amalia se simţea cam rău de vreo doua zile…

M-am îndreptat spre mica bucătarie unde Andreea pregătea cu multă grijă un ceai dintr-acelea care fac parte din leacurile bunicii…Era un soi de infuzie din frunze ciudate,  necunoscute mie, pe care le “bătea” într-un anume fel şi le amesteca cu alt soi de frunze la fel de necunoscute şi la fel de ciudate, dar care emanau totuşi un miros curios de plăcut.

-Pentru Amalia, îmi spune, dar ar trebui s-o vezi cum face asta…Nu-şi ridică privirea, se preocupă continuu ca un alchimist din Evul Mediu, amestecând mereu, reţeta magică. Trage totuşi cu ochiul, să vadă dacă am primit explicaţia.

-Cum mai e, întreb şi eu, tot mai preocupat de infuzia care începe să dea în clocot…

-Rău. Treişopt cu cinci…şi nu cred că-i gripă…Are şi greţuri, zice c-o doare tare stomacu’…

-O fi vreo indigestie…apare şi Mike, atent şi el la ceaiul care începe să-şi schimbe culoarea. Era verzui, acum se face roz…

- Mie mi-e să nu fie…apendicită, zice vară-mea, care oricum e de felul ei cam prăpăstioasă.

-Da, da…apendicită cu ochi, încerc eu o glumă nevinovată. Uitandu-mă la Mike, îmi dau seama că nu gustă. Nu acum…oricând altcândva, ar fi râs şi el cu mine. Nu acum…

-Hai nu fi măgar, intervine Andreea cu privirea ei care ucide şi brusc îmi revin în minte, momente din copilăria noastră.

Atmosfera devine şi mai gravă când din mansardă se aude un ţipăt care te sfâşie. E Amalia…Mike n-aşteptă, din doi paşi e pe scară, dispare sus, urmat de mine şi Andreea.

-          V-am zis eu…

-          Bă, du-te repede şi caută nişte antibiotice în trusa de la maşină! Sau mai bine adu-o încoa’…Tonul lui Mike păstrează încă rigoarea căpătată în anii de militărie.

-          Ce ne facem?! intreabă vară-mea, vizibil stresată de toată agitaţia…

-          Dacă e apendicită, trebuie urgent să-i dăm antibiotice…poate, poate o lasă…mai sunt cazuri în care se calmează de la sine. Da’ la cât noroc am avut zilele astea…

Mă prezint şi eu cu trusa, Mike…mereu calm, se miscă cu dibăcie prin medicamente, găsind în două secunde cele de trebuinţă. Îmi amintesc că pe ăştia îi învaţă prim-ajutor.

 

Situaţia era cât se poate de serioasă. Dacă nu reuşeam s-o ducem pe Amalia la un spital, s-ar fi putut termina prost. L-am lăsat pe Mike si pe Andreea să se îngrijească de bolnav, iar eu am plecat spre vecini, să văd dacă-s acasă şi dacă nu cumva au venit cu maşina. “Vecinii” noştri nu prea ne erau vecini…casa lor era la baza unui deal, la zece minute de noi. Am ajuns cât am putut de repede, ud leoarcă, doar ca să constat că nu aveau maşină. Veniseră cu un autobuz care face ruta asta de 2 ori pe săptămână…Mi-au oferit în schimb o bicicletă, din acelea cu roţi groase, de munte.

Ideea era în felul următor: trebuia să pedalez până în cea mai apropiată comună, de unde să pot da un telefon la ambulanţă. Simplu!Cea mai apropiată comună era la 23 de km….

Şi am început să pedalez. Ploua necruţător. Mi-era aproape imposibil să văd ceva în faţă, iar drumul acesta, cu greu se putea numi drum. Era mai mult o cărare, desfundată, parţial asfaltată…care ascundea în toată apa asta gropi nebănuite. Şi totuşi pedalam. Nu era altă soluţie…viaţa unei prietene depindea de capacitatea mea de a parcurge acest traseu…

Pedalez. Bicicleta alunecă pe ţărâna îmbibată…roţile ei late nu sunt de ajuns în mocirla asta care capătă aceeaşi culoare cu râul din stânga mea. E plin de denivelări. Parcă aş merge pe un calorifer…unul rece, căci ploaia de toamnă mi-a intrat deja în oase. Roţile muşcă adânc din fiecare groapă şi cu fiecare groapă bicicleta mea protestează. Se vaită şi plânge în felul ei de metal uşor, atent sculptat de mână omenească. Şi metalul freamătă, se contorsioneză şi scânceşte în agonie. Mi-e frică să nu cedeze. Dar eu pedalez. N-am voie să mă opresc, pentru nimic în lume n-am voie să mă opresc. Şi bicicleta îşi face datoria. Mă poartă peste terenul ăsta atât de frământat şi parcă nici nu mă mai ceartă. Nu se mai uită la mine cu ochii aceia care intreabă “de ce îmi faci asta?!”. Nu, bicicleta mea mă ascultă docil, are grijă de mine…şi mi se pare că şi gropile se răresc. Ei, asta-i culmea! Bicicleta asta are suflet! Îmi şopteşte metalic cum să mă port cu ea, cum să fac să ne fie bine la amândoi. Bicicleta asta, mi-a devenit prietenă. Cea mai bună prietenă, pentru că e alături de mine, pe o vreme cumplită, pentru că nu mă lasă în drum, în ploaie…pentru că ma ajută să salvez o viaţă. O viaţă dragă mie. Şi bicicleta îmi devine ea însăşi dragă. Nu credeam că e posibil să îndrăgeşti o bicicleta.

Aşa înfulecăm amândoi kilometri…câte unul, câte unul…tot mai aproape de ţelul final…

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Ce s-a întamplat în continuare mi-e greu de explicat. Relaţia om-maşinărie e tot timpul una cât se poate de limpede şi clar delimitată şi se rezumă aproape întotdeauna prin supunerea celei din urmă faţă de cel dintâi. Dar atunci, în ziua aia…toate contururile s-au şters, iar ce-a rămas în urmă, îmi este şi acum, când scriu aceste rânduri, greu de definit. Nu îmi amintesc restul drumului, îmi amintesc doar sentimentul că sunt purtat, fără nicio grijă, de o mână invizibilă…că nu mai trebuie să fac niciun efort…Că cineva are grijă de mine…Era desigur, prietena mea pe două roţi.

Era seară când am descălecat lângă secţia de Poliţie, cerând ajutor. Ud leoarcă,plin de noroi şi cu mâinile încă încleştate pe ghidonul Bicicletei, am strigat din poartă unui poliţist…

-Hai, intră înăuntru să te încălzeşti…

-Nu pot, sunt cu Bicicleta…

-Reazăm-o de gard.

-O plouă…

-Şi pe tine nu te plouă?

-Şi pe mine…

“Am vorbit la ambulanţă… „intervine celălalt coleg,” cică trimit un elicopter de la Sibiu.” Apoi face către mine: „O să fie bine omule, prietena ta. O să vezi!Noroc cu bicicleta, că e înfundat drumu’, de trei zile n-a urcat nici dracu’ acolo.”

-Hai înăuntru şi las-o în hol…

Sunt liniştit, mi-e cald şi mă gândesc la ceaiul acela, despre care aveam să aflu mai târziu că a sfârşit prin a fi galben…

================

Această poveste participă în concursul Încalecă pe-o şa şi spune-ne povestea ta având ca premii 4 biciclete și 8 vouchere pentru accesorii de bicicletă oferite de magazinul Veloteca.

3 thoughts on “Miza este viaţa!

  1. Raluca Tegzesiu

    citat:
    venisem în grup de 4 persoane: eu, Mike, Amalia, prietena lui Mike şi verişoara mea, Andreea. Patru Sibieni cu dor de ducă…etc…

    cum adica 4 persoane?!…daca stau si numar, se fac 5…

  2. Betalion Post author

    Pe prietena lui Mike o cheama Amalia, Amalia e prietena lui Mike. Se poate ca exprimarea nu e cea mai buna, dar era vorba de 4 persoane. Oricum, am modificat si sper ca e mai clar acum

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>